Supraviețuirea unei civilizații - Cercul de Foc

All Rights Reserved ©

Summary

Începuturile scot la iveală o luptă titanică între doi regi ai naturii – Regele Uscatului și Regele Mării. Unul luptă ca să traverseze mările pentru a-și spori teritoriile, iar celălalt vrea să invadeze uscatul cu apele sale tulburi. Și fiindcă sunt la fel de puternici, linia războiului e mai mereu la țărm. Un echilibru care le împiedică înaintarea pe teritoriul inamic. Până într-o zi când „Legenda celor patru fii” rupe această cumpănă, iar Regatul Mării îl invadează fără milă pe cel al Uscatului, pe care-l zdrobește în mai multe insule, iar cu timpul rămân doar patru petece de pământ în mijlocul mărilor pe care se înălță patru orașe-porturi: Isbynorr, Narzomand, Salgornu și Zendovir. De cealaltă parte Regatul Uscatului își trimite exploratorii să străbată mările infinite în căutarea altor teritorii. Chiar și așa natura parcă este nedreaptă oferindu-le unora câte-un pic și altora mai nimic... Decorul fiind stabilit, trebuie să intre pe scenă actorii. De la cei patru guvernatori de ținuturi, Ștefan, Olimpia, Teodor și Elena, la căpitani iscusiți care străbat mările infinite pe fel și fel de corăbii și până la un rege care-și trăiește bătrânețile sub pecetea unui destin sumbru cu o viață pusă mereu sub semnul întrebării. Cu fascinanta dragoste dintre Amelia și Tudor, dar mai ales cu sclipitorii hoinari Tiťi și Bum, un orfan și amicul său patruped, care aduc un zâmbet într-o lum

Genre:
Fantasy / Romance
Author:
Liviu C Tudose
Status:
Excerpt
Chapters:
3
Rating:
n/a
Age Rating:
13+

I. ȘI-AU FOST ODATĂ...

... ca niciodată povești care s-au spus copiilor înainte de culcare în nopțile călduroase de vară sau la gura sobei când pe-afară iarna tricota cu pasiune, din fulgi bogați de nea, un veșmânt plăpând ce se întindea peste tot tărâmul, înduioșind privirile sincere cu tabloul unui peisaj feeric.

Și-au mai fost urechi sănătoase ce au ascultat atente, și glasuri ce au transmis mai departe din generație în generație vorbele străbunilor, până când au ajuns și-n preajma celor care le-au dat o însemnătate reală și autentică, după gândurile și trăirile ce-i frământau la momentul respectiv.

Ehhh heeee, și-au fost odată... vremuri când doar frunzele călătoreau libere în bătaia vântului, dintr-un ținut în altul, așternându-se apoi liniștite pe pământul roditor, iar drumurile care se intersectau grăbite, veneau și plecau spre mai toate direcțiile făcând legătura între majoritatea așezărilor, locuri știute și neștiute, despărțite de granițe ce divizau pământurile locului între patru mari popoare și regate, de la miazăzi până la miazănoapte, și de la răsărit până la apus.

Nu se știe când în negura timpului aceste popoare s-au format, nu se știe nici de unde au venit, dar la începuturile clare ale istorie totul se rezuma doar la o singură hartă ce întruchipa din pământ un continent mare, înconjurat de apele mărilor infinite.

În interiorul continentului, regatele erau delimitate între ele de cursurile celor patru râuri care izvorau nestingherite din Munții Centrali – poziționați în zona cea mai înaltă a continentului, chiar în mijlocul acestuia – și curgeau molcome prin văi adânci, spre a se pierde apoi în apele învolburate ale mărilor ce înconjurau bucata imensă de uscat, dar nu înainte de a-l împărți în părți egale: la nord, Isbynorr – tărâmul veșnic înghețat și înzăpezit, la est, Narzomand – cu cele mai roditoare ogoare, la sud, Salgornu – deșerturi întinse sub un soare arzător, iar la vest, Zendovir – grădini multicolore, mângâierea sufletului. Orașele omonime erau așezate în zonele cele mai înalte, toate având același grai, dar obiceiuri diferite.

Chiar dacă istoria se încăpățânase să nu lase nicio informație despre începuturile acestor locuri, totuși circula o poveste transmisă din generație în generație prin viu grai, ce era de multe ori la mare căutare prin hanurile aglomerate.

„Legenda celor patru fii”, căci despre ea este vorba, ne spune atât de clar, încât fiecare va pricepe după voința urechilor personale, că a fost cândvă un război grandios între doi regi puternici. Un război atât de diferit ce nu implica arme și nu ducea la pierderea de vieți omenești, un război de uzură între regatele Uscatului și cel al Mărilor, două întinderi imense ce se ciocneau frecvent, împiedicându-se reciproc să evolueze. Regele Uscatului, dorea să cucerească noi teritorii și să-și extindă regatul, în timp ce Stăpânul Mărilor voia cu orice preț să inunde pământul inamic. Niciunul nu avea acces pe teritoriul celuilalt.

Glasurile timpului mai spun că femeile din regatul Uscatului nu aveau voie să plângă pentru a nu chema forțele Mărilor, iar dincolo, orice barcă construită și pusă pe apă nu reușea să plutească, fiind scufundată imediat de apele învolburate.

Obosit de aceleași eșecuri interminabile, regele Uscatului îi cheamă pe cei patru fii ai săi și îi forțează să plece din casa părintească, situată pe Munții Centrali, ca soli de pace spre regatul Mărilor. Înainte de a pleca le promite cu mâna pe inimă că de vor reuși s-aducă pacea-ntre regate, îi va lăsa pe fiecare să conducă tot regatul, prin rotație, câte patru ani fiecare, de la cel mai mare la cel mai mic. Decizia de a-i alunga pe băieți era luată, iar asta avea să schimbe pentru totdeauna viitorul acelor locuri...

Cu sufletul îngreunat de tristețe cei patru tineri pleacă solitari, pe cărări diferite lăsând în urma lor o mamă sfâșiată de durere știind că își va pierde pentru totdeauna sufletele dragi. Suferința o făcea să verse lacrimi amare care au dat naștere la patru izvoare cu apă caldă ce curgeau cu repeziciune pe urma fiilor săi, iar când i-a ajuns din urmă i-a transformat în niște râuri adânci ce se pierdeau cu repeziciune și pentru totdeauna în mare.

Blestemul fiind rupt prin lacrimile mamei, cei patru băieți au deschis o punte între cele două regate, între uscat și mare, iar numele lor au fost purtate multă vreme și de râurile ce curgeau printre punctele cardinale. Acestea s-au transformat apoi în granițe formând patru noi regate: râul Nor’r – delimita Zendovirul de Isbynorr, Zom’a – avea deoparte Isbynorrul, iar de cealaltă Narzomandul, Gor’n – avea la stânga Narzomandul, iar în dreapta regatul Salgornu, și ultimul râu, Dov’i – separa Sargonu de Zendovir.

Legenda nu mai spune dacă s-a facut pace între regatul Uscatului și cel al Mărilor, dar un lucru este sigur: suferința celor patru fii alungați de-acasă a dus la apariția acestor patru regate noi care parcă la fiecare patru ani voiau să se-ntoarcă acasă... pe platoul Munților Centrali, așa cum le promisese propriul tată, că „îi va lăsa pe fiecare să conducă tot regatul”.

Adevărată sau nu, „Legenda celor patru fii” rămâne acum doar o iluzie a vremurilor demult apuse, fiind totuși amintită în treacăt de bătrânii locurilor ori de câte ori o întâmplare din prezentul lor se potrivea leit cu vorbele poveștii pline de misticism.

Era o perioadă când se făceau și se desfăceau alianțe, pe timp de pace sau război, prosperau și apoi decădeau, râfneau sau se lingușeau, iar prietenul de azi era dușmanul de mâine. Acesta era tabloul original al lumii ce a fost cândva, pictat în nuanțele fiecărei civilizații, dar uitat peste ani în negura timpului, întocmai ca un vin bun, care odată scos la lumină, încălzește și bucură deopotrivă simțurile celor ce-l degustă.

Ehhhh, ce vremuri zbuciumate mai erau! Doar natura își vedea liniștită de ale sale, privind neputincioasă și cu amărăciune la sângele vărsat în luptele de cucerire, ce-i pătau veșmintele curate, dar spera că va veni și timpul când va face legea după bunul ei plac, căutându-și dreptatea.

Însă până atunci luptele pentru supremație erau ceva firesc, așa cum se întâmpla de veacuri... mereu exista un vânător și-un vânat, mereu exista un învățat și un sălbatic și mereu exista un bogat și un sărac.

Fiecare regat, din cele patru, avea ceva specific al lui, ce-l făcea vulnerabil în fața inamicului, și mai mereu avea câte doi inamici și un aliat, dar care nu erau niciodată aceiași. Iar toată nebunia asta nu putea continua așa la nesfârșit.

Principala țintă era Isbynorr, regatul veșnic înzăpezit din Nord, care fără voia lui deținea zăcămintele de fier, scose cu greu la lumină din Muntele Ghețarul de Fier, aflate în nordul regatului, oferind astfel materia primă pentru făurirea armelor de luptă: săbii întortocheate, sulițe ascuțite și săgeți iuți la mânie. Era o ironie tulburătoare, ca dintr-un ținut atât de alb, rece și liniștit să se scurgă un izvor de sânge roșu și cald ce avea să împânzească și cele mai pașnice așezări de pe toată întinderea uscatului.

Tot de aici, capetele încoronate și nobiliare de pretutindeni își procurau blănurile de animale sălbatice pentru vestimentațiile lor selecte. Nu orice muritor de rând își permitea să poarte pe el haine de un alb imaculat croite cu îndemânare de meșterii vremurilor.

Și Narzomand avea ceva râfnit de ceilalți: deținea cel mai fertil pământ din lume, astfel că aici creșteau și cele mai bogate grâne, îngrijite cu atenție de fermierii harnici, cunoscuți ca adevărați salvatori ai uscatului de sub ape, folosind diguri solide ce ofereau protecție sigură celor mai noi terenuri agricole. Creșterea animalelor era și ea destul de dezvoltată, toate acestea oferind întregului regat și un renume gastronomic greu de egalat.

Doar că asta nu era neapărat tocmai un lucru bun pentru ai săi locuitori, mai ales în vreme de război, când armate întregi trebuie hrănite. Iar de aici la a face din Narzomand o țintă principală mai era doar un singur pas. Astfel, ei știau lucrul acesta, indiferent că-i război sau pace, hrăneau toate cele patru regate, având și o vorbă: „cu un stomac gol nu poți nici să lupți, dar nici să te-ndrăgostești n-ai șanse.”

Regatul de Vest se confunda cu așezarea lui principală – Zendovir, oraș ce atrăgea toată spuma societății, intelectuali, oameni de seamă, cu tabieturi selecte, care se răsfățau prin ceea ce știuseră să clădească: grădini verzi, impunătoare, pe a căror terase se odihneau la lumina soarelui o mulțime de flori multicolore, ce purtau în bătaia vântului miresme dulci de trandafiri, lavanda și iasomie, iar aleile cu fântâni răcoritoare bucurau existența trecătorilor la fiecare pas. Era genul de regat boem unde artiștii vremii își găseau cu ușurință inspirația pierdută, uitând de ei printre parfumul florilor de lămâi sau portocal ce acopereau întinsele plantații bogate în citrice.

Zendovirienii erau un popor însetat de cunoaștere și pentru a lua contact mereu cu lucuri noi își dezvoltaseră tehnici avansate de navigație, iar corăbiile lor străbăteau mările, cartografiind fiecare petec de uscat, care mai apoi era exploatat până la ultimul grăunte de nisip.

În Regatul de Sud, pământurile aveau o înfățișare cum alte regate nu-și doreau să arate, cu terenuri sterpe, cu câmpuri de nisip întinse pe tot teritoriul, deșerturi mai mari sau mai mici. Din loc în loc găseai pâlcuri de oaze cu apă azurie înconjurate de palmieri înalți apărători ai unei firave umbre, ce ofereau odihnă și răcoare trecătorilor însetați, însă nu toate astea făceau regatul vulnerabil în fața dușmanilor...

La extremitatea sa sudică, zăceau niște munți vechi și prăfuiți, tociți de vânturi și de timp, bogați în zăcăminte de pietre prețioase, care străluceau chiar și în ochii oricărui visător, fiind cunoscute în întreaga lume ca „pietrele din Salgornu”, ce furau nu doar privirile, ci și sufletele celor mai slabi de înger.

Obieceiul de a purta aceste pietre ajunsese și la curțile regale, unde erau la mare căutare pentru podoabele regilor și reginelor, dar mai presus de toate deveniseră echivalentul puterii supreme, iar cei care le dețineau într-un număr mare puteau cu ușurintă să influențeze și schimbe reguli și legi după bunul lor plac.

Ce am eu, nu ai tu! Ce ai tu, nu are niciunul dintre noi, iar doar simpla idee a acelui unicat ce nu era în posesia ta, te făcea să-ți iei toate măsurile pentru consolidarea supremației, o joacă sângeroasă cu un final incert.

Luptele erau de lungă durată, și înainte de a ajunge la teritoriul țintă, atacatorii aveau de dat un exament extrem de important: cucerirea Munților Centrali, o adunătură de stânci compacte, care se finalizau la înălțime cu un platou greu accesibil, datorită reliefului accidentat, înconjurat de jur împrejur de piscuri semețe, formând parcă o cetate naturală de apărare, asemănătoare unei fortărețe.

Platoul era turnul de veghe al continentului, de o importanță strategică colosală, râvnit de fiecare popor în parte și de orice armată care se respecta. Multe au fost luptele începute și sfârșite la poalele acestui platou, dar de cele mai multe ori șansele de reușită fiind aproape nule, motiv pentru care, cei norocoși reușeau să-l aibă în proprietate cu ușurință patru ani plini. Și nu știu cum se făcea, că oricât s-ar fi împotrivit s-au s-ar fi străduit, la fiecare patru ani, platoul Munților Centrali avea câte un alt stăpân, prin rotație... „de la cel mai mare, la cel mai mic”. Apoi, după ce-l cucereau, construiau liniștiți fortărețe aprovizionate cu hrană și armament, oferite ca și responsabilitate permanentă unui număr exact de soldați, dintre cei mai experimentați.

Prin diversele scrieri ale acelor vremurilor umbla vorba cum că armata care cucerea Munții Centrali primea titulatura onorifică de puterea armată a acelei perioade și o astfel de recunoaștere parcă turna plumb în moralul inamicilor.

De la înălțimile platoului se putea vedea în depărtare orice mișcare, iar dacă vremea era favorabilă, un ochi sănătos reușea să zărească fără prea mult efort aproape fiecare așezare, de altfel, un lucru bun pentru regatul ce deținea acest platou și o adevărată piatră de încercare pentru cei ce încercau să-l recucerească.

De atunci, multe veacuri au fost spectatoarele unei piese sumbre care se repeta la nesfârșit, și unde actorii obosiți, prinși în vraja timpului, ofereau aceleași replici trisite, respirau și trăiau aceeași rutină fără niciun viitor.

Doar că, la un moment dat, cineva a venit brusc și a tulburat și mai mult apele vieții. Însăși natura a început să-și ceară liniștea ce-i fusese furată de creaturile ce se autointitulau oameni.

Cele patru râuri de odinioară, Nor’r, Zom’a, Gor’n și Dov’i au secat lăsând în urma lor, văi adânci cu pereți abrupți, iar cutremurele repetate au făcut ca uscatul să-nceapă a se clatina, aducând apa mărilor până la poalele Munților Centrali. Așa s-au născut și mările noi care și-au păstrat denumirea vechilor râuri. Și cum acesta era doar începutul, uscatul cobora ușor, dar sigur, înghițit de apele tulburi ale mărilor mărginașe.

Falnica întindere de uscat de odinioară se transforma periodic până când, de pe urma celor patru regate au mai rămas doar o puzderie de insule și insulițe blocând pe ele familii întregi. Cele mai mari fiind și cele unde se aflau orașele celor patru regate: Isbynorr, Zendovir, Narzomand și Salgornu, care fără voia lor deveniseră inevitabil orașe-porturi. Cu cât uscaturile cădeau pradă apelor, cu atât mai mult și corăbiile puteau naviga spre îndepărtatele orizonturi.

Și luptele de odinioară acum deveniseră doar amintiri neplăcute, asta și-n principal datorită faptului că niciun regat nu avea dezvoltată o flotă militară care să-i permită navigarea spre eternii rivali. Și la ce-ar mai fi folosit acum, când aproape totul era sub ape? Cu timpul cuvinte ca atac, invazie, conflict, luptă, erau puse-n mișcare din ce în ce mai puțin, ajungând până la punctul în care armata nu-și mai avea niciun rost, fiindcă nu mai avea pe cine să atace. Au rămas doar câteva unități, apoi doar cațiva soldați cu rol de păstrare a ordinii.

Chiar dacă meșteșugul bărcilor și corăbiilor era cunoscut și devoltat, mai mult în Zendovir, lipsa materiei prime făcea de multe ori inutile cunoștințele meșterilor, care în absența cantităților mari de lemn se mulțumeau să croiască și câte o barcă pescărească... chiar și ocazional.

Dar asta a fost odată. Acum lumea este schimbată. Atât de schimbată încât cu greu mai poți recunoaște oameni și locuri, iar trecutul nu mai poate fi regăsit nici măcar printre cărțile prăfuite, pentru că viața își găsește mereu cursul ei, șiroind printre greutăți și bucurii, ajungând într-un final la maturitatea absolută...

Continue Reading Next Chapter
Further Recommendations

Apurva zunzunwala: Hot as fuck

you_look_pretty: A very good plot with minimal exposition. Very understandable... keep up the good work

Kanchan: Nice keep going😁😁😁

Samantika Dey: Oh God. It's really so sweet. I still don't remember how many times my eyes get wet. It's lovely, my heart feels love ❤. Thank you for this wonderful story & olso keeping up it short. ❤

Laurie Banninger: The plot at some points was a little confusing but rolled along well.

Rsanford: I enjoyed the story. I’m sad it’s not a longer book. So many future possibilities

Martha Stuart: I honestly loved this story so much but wish there was more

More Recommendations

Marietta Balogbog: Love every minute of it.hope thier my be more of this story up date me pls thank you writer 💕💕💕

winklertonya: Interesting story. Curious to see how it ends.

maria: Nice story...I am very much depressed today...reading it to forget my sorrows..

Madhavi Sawant: Liked the way its written. Lovely till now.

Jason Huskey: The improvement of this series in the 6 I have read is great to see. As English is not their first language the improvement in syntax and word usage has improved immensely. Great work I would love to see each of the books expanded into full length books as the storylines have lots of potential an...

About Us

Inkitt is the world’s first reader-powered publisher, providing a platform to discover hidden talents and turn them into globally successful authors. Write captivating stories, read enchanting novels, and we’ll publish the books our readers love most on our sister app, GALATEA and other formats.