Maternitatea
Nu-mi amintesc maternitatea.
Nu am imagini, nu am sunete, nu am chipuri. Dar lipsa ei m-a urmărit toată viața.
Viaţa mea a început cu o plecare. Nu cu un plânset ținut în brațe, nu cu un nume rostit cu drag, ci cu un gest scurt: cineva m-a lăsat.
Atât.
Fără explicații. Fără promisiuni. Fără întoarcere.
Am fost abandonată înainte să știu ce înseamnă cuvântul. Mai târziu, oamenii mi l-au explicat prin fapte.
M-am născut într-o maternitate în care nu m-a aşteptat nimeni. Nu știu dacă mama m-a privit. Nu știu dacă tatăl meu a existat vreodată în povestea asta. Știu doar că, la un moment dat, cineva a decis că eu nu merit să fiu luată acasă.
Poate au spus că nu pot.
Poate au spus că nu au.
Poate au spus că sunt prea multe motive.
Eu am rămas cu tăcerea.
În acte, abandonul e o procedură. O semnătură. O ştampilǎ. O decizie.
În viața unui copil, abandonul e începutul unei întrebări care nu se mai termină:
De ce nu m-a vrut nimeni?
Nu m-a durut atunci. Sau poate m-a durut, dar nu aveam cuvinte.
Corpul meu a învățat primul.
A învățat că nu trebuie să se agațe.
Că brațele pot dispărea.
Că iubirea nu stă.
Am crescut cu golul ăsta în mine. Nu ca o rană deschisă, ci ca o cameră goală, închisă, pe care o porți cu tine oriunde mergi.
Uneori nici nu o vezi. Alteori îți dă ecou fiecare pas.
Mai târziu am înţeles că maternitatea nu m-a părăsit niciodată.
A venit cu mine peste tot.
În felul în care mă temeam să iubesc.
În felul în care aşteptam prea mult.
În felul în care acceptam prea puțin.
Primul abandon nu a fost o poveste.A fost o fundaţie.
De acolo au crescut toate celelalte plecări.
Oamenii care au venit şi au promis.
Oamenii care au spus că rămân.
Oamenii care m-au iubit, dar nu destul cât să nu plece.
Nu i-am urât. I-am înțeles prea devreme.
Pentru că eu știam deja cum se termină lucrurile. Știam de la început. Dintr-o maternitate fără numele meu rostit.
Viaţa mea a început fără mine în brațele cuiva.
Şi, poate fără să vreau, toată viața am încercat să ajung acolo unde trebuia să fi fost atunci.
