Prolog
Thailanda, 1971
Tunetele bubuiau în cer, ecourile lor asurzitoare rostogolindu-se în atmosferă. Erau însoțite de fulgere care păreau gata să lovească pământul în orice moment. Scurta iluminare de deasupra arunca umbre ciudate asupra împrejurimilor, transmițând fiori reci pe șira spinării celor care erau martori. Cerul se transformase într-un purpuriu adânc înainte de a se transforma într-un gol de rău augur și întuneric.
Într-o noapte care ar fi trebuit să fie tăcută, în care aproape toți oamenii și-au încuiat ușile și și-au sigilat ferestrele, sperând să țină departe ploaia necruțătoare, nu era liniște deloc. În schimb, ploaia a continuat, neînduplecată ca o furtună puternică care coboara asupra capitalei. Ceea ce ar fi trebuit să fie simfonia liniștitoare a naturii a devenit un plâns chinuitor și jalnic, atât de tulburător încât unii s-au trezit, iar alții erau în imposibilitatea de a dormi, în ciuda orei târzii.
Aceeași atmosferă ciudată se profila deasupra unui conac grandios, construit cu influență arhitecturală europeană, aflat într-un colț al capitalei, centrul prosperității Siamului. Din exterior, casa cu două etaje părea la fel de liniștită ca și restul cartierului, dar numai cei dinăuntru știau adevărul.
Pe măsură ce ceasul se apropia de cea de-a treia oră a nopții, chiar înainte de zori, sălile cândva liniștite, s-au umplut de strigătele angoase și de gemetele chinuite ale unei siluete falnice, întinsă pe un pat mare cu baldachin. Perdelele transparente care se întindeau peste pat, păreau ineficiente în a ascunde expresia contorsionată de suferință de pe chipul lui. Strălucirea pâlpâitoare a unei lămpi cu ulei de pe o noptieră mică arunca umbre asupra trăsăturilor lui izbitoare. Atât de distincte și rare încât, deși părăsea rar casa, șoaptele despre frumusețea lui fără egal se răspândiseră în lung și în larg. Dar acum, nu a mai rămas nimic din acel chip fascinant. Dacă cineva ar fi martor la ce se întâmpla cu el în acest moment, nu ar găsi nicio fărâmă de admirație, doar milă.
Nu departe de tânărul suferind, tatăl său, renumit ca un medic talentat, atât de priceput încât mulți se refereau la el drept „medic divin”, stătea neajutorat. Cu cunoștințe medicale și tratamente aduse din patria sa occidentală, salvase nenumărate vieți. Totuși, acum, când singurul său fiu zăcea zvârcolindu-se în agonie, chinuit de o suferință incurabilă, se simțea cu totul neputincios. Nici cel mai bun remediu nu i-a putut alina suferința.
O rafală bruscă, de aer rece a străbătut încăperea, în ciuda faptului că ferestrele erau bine închise. Un fior rece a cuprins coloana vertebrală a medicului, stârnind atât confuzie, cât și neliniște în interiorul lui. Ochii lui s-au îndreptat spre partea opusă a patului. În momentul acela, omul a îngheța de șoc.
Acolo, în picioare în lumina slabă, era o siluetă înaltă și zveltă.Respirația doctorului s-a oprit. Voia să vorbească, să ceară o explicație, dar zâmbetul rece și plin de îngânfare al străinului au făcut să-i oprească cuvintele direct de pe buze. Tot ce a putut să facă, a fost să privească cu teroare în ochi, silueta coborându-se încet pe marginea patului. Cu ochii strălucitori ațintiți, cu un rânjet pe buze, cu o intenție neclintită asupra fiului său suferind, acesta a rostit:
O să-l salvez. Vocea noului venit era calmă, neclintită. Privirea lui nu părăsise nicio clipă silueta suferindă de pe pat.
Cu adevărat?! Tatăl, care fusese înghețat, în stare de șoc, a ieșit brusc din transă. Corpul lui, rigid de îngrijorare era acum agitat.
Vocea lui atât de plină de scepticism, acum pâlpâia din nou la viață. Pentru el și cea mai slabă sclipire de speranță se stinsese de mult.
Dar trebuie să știi, nimic nu este gratuit. Totul necesită un schimb sau un preț.
Ochii tatălui strălucitori, plini de speranță momentan, s-au întunecat din nou. Respirația i s-a oprit când s-a uitat la fiul său, zvârcolindu-se dominat de o durere insuportabilă. În acel moment, nu avea altă opțiune. Dacă ar exista o modalitate de a-și elibera copilul iubit de acest chin, atunci ar accepta-o, indiferent de cost. Chiar dacă prețul plătit era propria lui viață. Fără ezitare, dădu din cap ferm, acceptând termenii fără niciun cuvânt de protest.
Nu ai de gând să întrebi care este prețul?
Atâta timp cât fiul meu este în siguranță...
Bun!
Un zâmbet slab a apărut pe buzele străinului. Mai mult decât atât, ochii lui, pătrunzători și imposibil de citit, păreau să vadă chiar prin gândurile tatălui, de parcă tocmai ar fi anticipat acest răspuns.
Nu vreau viața nimănui, a continuat el, cu voce lină.
Tot ce am nevoie... este un servitor loial.
Străinul, cu degetele lui lungi și subțiri, întinse mâna și atinse ușor pielea aspră a obrazului bărbatului inconștient. Expresia lui rămânea de necitit, iar sclipirea din ochi era imposibil de descifrat. Uneori, păreau goi, lipsiți de gânduri sau emoții. Cu toate acestea, în momentele următoare, un indiciu de satisfacție i-a fulgerat în ochi, clar și de netăgăduit. Dar a durat doar o fracțiune de secundă, prea scurtă ca tatăl să înțeleagă pe deplin ceea ce văzuse. Tot ce putea face era să privească confuz. Și totuși, în pofida ciudățeniei, sosirea acestei figuri misterioase devenise singura lui speranță. Era ca și cum ai apuca o bucată de lemn singuratic în timp ce ești blocat într-o mare nesfârșită. Ultima șansă de supraviețuire, oricât de nesigură ar fi. Deși stătea nemișcat, instinctele sale paterne au refuzat să-l lase să clipească sau să privească în altă parte măcar o clipă. Fiecare mișcare pe care o făcea străinul era gravată în mintea lui. Apoi, într-o clipă, bărbatul dinaintea lui a întins mâna după un mic ascunzător de pumnal. Lângă el, fără ezitare, a apăsat lama pe propria palmă și și-a tras-o peste piele într-o mișcare deliberată. Fața lui a rămas ciudat de calmă, nu trăda nicio urmă de durere, de parcă n-ar fi simțit deloc. De parcă acțiunea de rănire ar fi fost făcută pe corpul cuiva străin.
Ce... ce faci?
De îndată ce au fost rostite acele cuvinte, o mână delicată, pătată cu sânge purpuriu, plutea peste buzele uscate ale bolnavului. Înainte ca tatăl să poată interveni pentru a opri acest act ciudat și înspăimântător, picături de sânge s-au scurs în gura ușor întredeschisă. Părea că bolnavul însuși ar fi salutat gustul amar metalic, neștiind cât de mult i-ar schimba soarta. Tot ce-și dorea era să scape de durerea insuportabilă care se simțea ca iadul pe pământ.
Trupul fiului său zăcea nemișcat de parcă timpul ar fi înghețat. A rămas neschimbat după ce a primit sângele străinului, făcând ochii tatălui să privească și să aștepte necontenit. Era ultima lui speranță. Dar această speranță a durat doar o clipă.
Licărirea de ușurare din ochii tatălui, a fost spulberată în timp ce trupul de pe pat a început să aibă convulsii violente. Era ca și cum ar fi fost cuprins de flăcări. Tatăl s-a repezit în față alarmat, doar pentru a vedea cum ultima lui fărâmă de speranță a fost stinsă din nou. De data aceasta, lăsând în urmă nimic altceva decât frustrare și furie.
De ce fiul meu este așa? A strigat el deznădăjduit.
Țipătul furios a răsunat prin cameră, iar tatăl părea gata să se arunce asupra persoanei pe care o crezuse cândva trimisă de cer. Dar exact când nou-venitul a ridicat o mână delicată într-un gest de reținere, buzele lui arcuindu-se într-un zâmbet lent și rece, strigătele de agonie care umpluseră spațiul au dispărut brusc.
Tăcerea stranie, a făcut ca ochii tatălui să se întoarcă spre fiul său adormit, cu frica încordându-i-se în piept. Inima îi bătea cu putere, dar înainte de a putea scuipa blestemele care îl ardeau pe limbă, pleoapele bine închise ale fiului său s-au deschis. Două perechi de ochi s-au întâlnit fiecare având o emoție cu totul diferită. O pereche de ochi plină de șoc, sa transformat rapid într-o bucurie copleșitoare. Celălalt, cu ochii plini de o satisfacție inconfundabilă.
Cel care tocmai salvase o viață și-a fixat privirea asupra ochilor care străluceau acum în întuneric, abia luminați de lumina pâlpâitoare a felinarului de pe noptieră. Dar acei ochi care ardeau chiar mai înverșunați decât flăcările, strălucind purpuriu ca însuși sângele care îi fusese dat, nu erau deloc obișnuiți. Însă, ceea ce era cel mai intrigant nu era culoarea, ci strălucirea ciudată din interiorul lor. Sentimentul transmis era neliniştitor, chiar înfricoşător, dar i-a trezit o senzație profundă de satisfacţie, suficientă pentru a-i aduce un zâmbet pe buze. Și dacă tatăl ar fi acordat doar puțin mai multă atenție, dacă ar fi fost suficient de concentrat, ar fi observat ceva înspăimântător. Ochii singurului său fiu, acum larg deschiși, nu se deosebeau cu nimic de cei ai străinului dinaintea lui.
Pentru că erau... ochii unei persoane însetate...
Exact la fel.
