O inima, doua destine

Niciodată n-am crezut că dragostea poate frânge în halul ăsta.

Că într-o zi poți avea lumea întreagă în brațele tale, iar în următoarea… să rămâi cu un gol rece în piept, în locul unde altădată bătea inima lui. Mă întreb… dacă Dumnezeu ne privește, de ce lasă atâta durere în urmă? De ce lasă sufletele să se rupă în tăcere, lacrimile să curgă fără capăt și inimile să sângereze fără vreun leac?

Oare se vindecă vreodată inimile rănite de moarte? Oare timpul chiar știe să vindece? Cum să strângi cioburile unei iubiri pierdute pe vecie? Cum să oprești sângerarea când rana nu e doar în inimă, ci în tot sufletul?

Am atâtea întrebări… și niciun răspuns.

Simt doar întunericul care mă învăluie. Plâng și nici nu mai știu dacă lacrimile sunt din dor, din furie sau din neputință. Știu că ți-am promis că o să fiu puternică, că o să continui pentru noi doi… că o să te fac mândru. Dar, iubirea mea… nu mai știu de unde să încep.

Mi-e dor de tine. De vocea ta. De mâna ta care mă ținea strâns când simțeam că totul se destramă. Mi-e dor să-mi spui, cum o făceai mereu: “O să fie bine.” Dar acum... e doar tăcerea. Patul nostru e pe jumătate gol, dar și partea mea s-a stins odată cu plecarea ta.

Ai plecat și ai luat cu tine tot ce aveam.

Mi-ai lăsat doar o viață înjumătățită, o inimă care rătăcește și un suflet obosit, ce încă te caută în vis, în oameni, în cer.

Au trecut patru ani. Și totuși… durerea e proaspătă.

Te văd în fiecare amintire, în fiecare colț al casei, în fiecare gând tăcut. Nu știu dacă vreodată voi putea uita… sau dacă ar trebui. Pentru că, în ciuda suferinței, nu aș șterge nimic. Nici începutul, nici sfârșitul.

Pentru că te-am iubit. Te iubesc. Și te voi iubi dincolo de timp, dincolo de moarte, dincolo de mine.

Cateodata ma gandesc ca nu voi putea sterge niciodata imaginile din minte. Cum nu voi uita niciodata prima clipa cand ne-am intalnit.

Liniștea din amfiteatru era spartă doar de vocea monotonă a profesorului, care explica ceva despre teoria comunicării. Îmi luam conștiincioasă notițele când am simțit, brusc, o prezență lângă mine. Am întors ușor capul… și atunci, timpul s-a oprit.

El.

Avea ochii de un verde hipnotizant, iar părul i se așeza neglijent pe frunte, ca și cum vântul îl răvășise cu doar câteva clipe înainte. Privirea i s-a intersectat cu a mea pentru o secundă, iar eu am simțit un fior străbătându-mi coloana. Am înghițit în sec, încercând să-mi păstrez calmul, dar era imposibil.

— Bună, se poate să mă așez aici? Am întârziat și e singurul loc liber, a spus el cu o voce caldă, ușor jenată.

Am clipit de câteva ori, încercând să-mi recuperez vocea.

— Da… sigur, am murmurat, simțind cum obrajii mi se înroșesc.

S-a așezat lângă mine, iar parfumul lui subtil m-a învăluit instantaneu. Deodată, vocea profesorului devenise un zumzet îndepărtat, iar mâna îmi tremura ușor pe stilou. Îl simțeam cum stătea acolo, la doar câțiva centimetri distanță, iar fiecare mișcare a lui îmi provoca un val de emoții inexplicabile.

Pentru restul orei, nu am mai auzit nimic. Tot ce vedeam era profilul lui perfect conturat, modul în care își trecea mâna prin păr când se concentra, și felul în care își mușca ușor buza de jos, citind atent notițele. Era ceva în felul lui de a fi care mă atrăgea iremediabil.

Când cursul s-a terminat, mi-am strâns încet lucrurile, sperând că nu va pleca imediat. Și atunci, l-am auzit:

— Hei… vrei să bem un suc împreună?

Zâmbetul lui mi-a topit orice urmă de reținere, și fără să stau pe gânduri, am spus:

— Da, mi-ar plăcea.

Și așa a început totul.

Asa a inceput fericirea. Din acel moment am fost nedespartiti. Am stat in acel bar pana la inchidere. Am mers incet spre campus parca ne era teama sa nu se termine seara.

Aerul nopții era răcoros, dar pielea mea ardea. Mergând încet pe trotuarul pustiu, am simțit cum emoția dintre noi crește cu fiecare pas. Picioarele îmi erau ușoare, aproape plutind, ca și cum întreaga lume se restrânsese doar la noi doi.

Ajunși în fața căminului, ne-am oprit, ezitând. Lumina felinarelor arunca umbre lungi pe asfalt, iar orașul părea înghițit de liniște. Sebi s-a întors spre mine, iar privirea lui era atât de intensă încât am simțit un fior străbătându-mi coloana.

— A fost o seară perfectă, a șoptit el.

— Da… a fost, am spus cu o voce abia auzită, inima bătându-mi nebunește.

Pentru o clipă, părea că ezită. Apoi, încet, a ridicat mâna și mi-a atins obrazul. Degetele lui erau calde, delicate, și fără să vreau, mi-am închis ochii sub atingerea lui. Când i-am deschis din nou, era mai aproape. Respirația lui se amesteca cu a mea, și, înainte să apuc să procesez momentul, buzele lui s-au lipit de ale mele.

A fost un sărut blând, dar încărcat de o emoție copleșitoare. Lumea din jur a dispărut. Tot ce mai exista era atingerea lui, mirosul lui, senzația aceea amețitoare de a mă topi în brațele lui. M-a tras ușor spre el, iar când s-a desprins, mi-a rămas pe buze amintirea căldurii lui.

A zâmbit, aproape jenat, și mi-a șoptit:

— Când am plecat azi spre cursuri, nu am crezut că o să-mi întâlnesc viitoarea soție și dragostea vieții mele.

Am râs ușor, simțind cum inima mi se umple de ceva ce nu mai trăisem până atunci.

— Nici eu nu credeam… dar acum știu.

L-am privit în ochi și în acel moment am înțeles: lumea mea tocmai se schimbase pentru totdeauna.

Ne-am luat “la revedere” si ne-am desprins usor unul din bratele celuilalt. In seara aia nu am dormit. Atipeam si ma trezeam cu teama ca totul a fost un vis.

Dimineața următoare, deși alarma sunase de câteva minute, rămăsesem în pat, cu inima bătând nebunește. Mă trezisem mai devreme decât de obicei, dar tot am întârziat. Parcă fiecare gest devenise mai greoi, fiecare alegere mai complicată — rochia albastră sau puloverul gri? Părul prins sau lăsat liber? Nu reușeam să mă hotărăsc.

Când, în sfârșit, am deschis ușa, am rămas blocată. Sebi stătea acolo, cu un buchet de bujori roz în mână. Lumina dimineții îi mângâia chipul, iar zâmbetul lui cald mi-a topit instantaneu orice emoție.

— Bună dimineața, a spus el, întinzându-mi florile. Am omis să te întreb aseară care sunt florile tale preferate… dar când am văzut bujorii ăștia, am știut că sunt pentru tine. Se spune că bujorii aduc noroc și simbolizează iubirea.

Îmi tremurau mâinile când i-am luat.

— Bună dimineața… am reușit să spun, fără să-mi pot lua ochii de la el.

În acel moment, am știut. Nu fusese doar un vis.

M-ai luat de mana si am plecat amandoi spre Universitate. Si am inceput sa vorbim de parca ne stiam dintotdeauna. Asa simteam, daca am trait si alte vieti cu siguranta tot de tine am fost indragostita. Tu ai fost sufletul meu pereche in oricare viata am trait-o pana acum.

- La ce te gandesti ? ma intreaba el simtindu-ma absenta.

- La nimic ii raspund eu timida gandindu-ma ca ar putea rade de mine daca ar auzi ce idei imi trec prin cap.

Pe drum mi-e povestit despre familia lui fata de care nu era foarte apropiat, era cel mai mic si singurul baiat. Mai avea 2 surori, deja casatorite si la casele lor. Cu parintii lui nu se intelesese niciodata, ba mai mult dupa liceu au incetat sa il mai sustina. Asa ca a intrat la facultate si a inceput sa munceasca pentru a se putea intretine. Ce simplu era la mine, eram singura la parinti, iar singura mea grija a fost mereu sa invat si sa ma distrez.

Atunci mi-am dat seama ca sunt norocoasa sa pot conta pe parintii mei si sa avem o relatie frumoasa. Ei erau cei mai buni prieteni ai mei.

Am ajuns in sala de curs si ne-am asezat din nou unul langa altul, parca ne era frica sa stam prea departe unul de celalalt de teama sa nu ne pierdem. Asa au inceput sa treaca toate zilele. Ieseam seara cu prietenii nostri, invatam impreuna. Eram de nedespartit si nici nu imi vedeam viata fara el.