Rezistă cine poate!

Conform titlului, cred că deja toată lumea și-a dat seama la ce se referă această carte: ȘCOALA. Un subiect care a devenit aproape „ilegal” în rândul elevilor. Spre fericirea unora, nu mă refer la orice școală, ci la școala mea (deși nu cred că ar trebui numită așa).Am o teorie care nu poate fi comentată de absolut nimeni și care face perfect legătura cu titlul „Rezistă cine poate!”. În această școală rezistă doar elevii care nu au niciun habar de unde provin și care dau dovadă de măcar un pic de interes. Dacă aceștia iau un 4, așteaptă liniștiți pauza ca să iasă pe hol și să se joace pătrățica. Măcar așa își protejează sănătatea mintală!Trecând la altele, școala noastră stă destul de bine la capitolul teren de fotbal. Cel puțin stătea, înainte să devină o adevărată grădină zoologică. Mai simplu spus, copiii s-au jucat atât de mult pe el, încât porțile de fotbal au ajuns să arate ca un telefon Samsung din acela care se închide prin îndoire. Bine măcar că iarba este artificială... Școala mai are și un alt teren, aflat chiar în curte, dar, din păcate, acesta a devenit parcare. De la profesori până la vecinii din cartier, toată lumea își lasă mașina acolo.Clasele sunt decente – nici wow, dar nici oribile. De un an avem și aer condiționat, care nu va fi însă niciodată folosit, fiindcă este montat la vreo 5-6 metri distanță de singura priză existentă în clasă.Profesorii sunt profesori în sensul că așa se numesc. Cu unii te poți înțelege foarte bine, în timp ce pe alții nu poți nici măcar să-i privești în ochi. Cel mai bun exemplu este profesoara de biologie. La un proiect notat în catalog, a trebuit să scriem enorm de mult. După ce am terminat prezentarea, ne-a întrebat suspicioasă dacă am trecut chiar toate informațiile. Atenție: erau aproape două pagini pline de text, plus un desen care ocupa jumătate de pagină! Eu și colega mea Elena, cele care realizasem proiectul, am recunoscut că am omis câteva propoziții. În acel moment, profesoara a spus că nu ne crede și s-a activat modul „Eric”. Ne-a cerut foile și manualul și a început să compare, rând cu rând, textul din carte cu cel din proiect. Deja începuseră să apară primii nervi prin puținii neuroni care îmi mai rămăseseră. La sfârșit, am primit doar un „bravo” spus cu ciudă, și atât. Am rămas fără cuvinte, dar măcar am luat 10.Un exemplu de profesor bun este cel de engleză. Chiar dacă simți o presiune uriașă la oră, înveți în câteva luni cât n-ai învățat în jumătate de viață. La engleză, clasa este împărțită în două echipe: albinuțele și fluturașii (eu sunt albinuță). Pentru fiecare răspuns corect, echipa primește un punct, iar la finalul orei, tabăra câștigătoare primește un sticker zâmbăreț. În ultimele minute jucăm și un mic joc, „Cowboy Contest”, bazat pe duelul direct dintre doi copii din echipe diferite; cel care răspunde mai rapid aduce un punct echipei lui. De fiecare dată când colegul nostru Darius observă că cineva de la el din echipă a greșit sau a fost mai lent, întinde mâna și rămâne cu gura căscată, de parcă ne-ar spune că vede un unicorn cu aripi de fluture și noi nu-l credem. Când câștigă fluturașii nu se întâmplă nimic incredibil, dar când câștigă albinuțele, Darius trebuie neapărat să lanseze replica lui tipică: „Ați avut noroc!”.Restul orelor decurg normal sau, în unele cazuri, durează mai mult decât ar trebui. De exemplu, ora de română începe la și jumătate și se termină mereu cu câteva minute în plus. Sincer, pe mine nu mă mai afectează (cel puțin nu acum).Colegii mei sunt destul de decenți când vine vorba de persoane noi. Anul acesta a venit un coleg nou care nu cred că s-a simțit prea bine în jurul nostru în primele zile. Dacă ar fi după mine, n-ar trebui să mai primim oameni noi, fiindcă noi vedem fețele noi ca pe niște inamici, nu ca pe niște colegi. La concursuri, de exemplu, orice copil străin zărit pe holuri devine imediat subiect de bârfă. Chiar ieri, la un concurs de prim ajutor, nu cred că a trecut cineva pe lângă echipajul școlii noastre fără să fie privit de sus și criticat aspru.Totuși, privind în ansamblu, școala noastră nu pare chiar atât de rea pe cât aș tinde eu să cred.