Capitolul 1
Albastrul cerului părea să capete brusc o nuanță diferită de cea normală. Ultimii nori se risipiră și ei, făcând loc unui imens ocean de foc. Cele câteva rândunici aflate pe ramura bătrânului salcâm își luară și ele zborul. Fără niciun preambul, o puternică rafală de vânt doborî la pământ singurul mesteacăn aflat în acea parte a satului. Frunzele copacilor rămași încă în picioare se desprinseră de pe creci, dansând solemn în văzduhul plin de fervoare. Cerul căpătă din ce în ce mai mult o culoare roșiatică, pentru ca apoi să revină brusc la un albastru deschis. Fenomenul se repetă de câteva ori, făcându-i pe cei din jur să se teamă și să își facă semnul crucii.
― Ce se întâmplă? întrebă o femeie trecută de vârsta a doua.
― E un semn, se auzi o voce de bărbat de la câțiva metri depărtare.
Picături roșiatice de ploaie începură să cadă, stârnind oroarea celor câțiva zeci de oameni. Fiecare începu să fugă încotro vedea cu ochii, în speranța că nimic rău nu i se poate întâmpla.
― Cerul sângerează. Suntem pierduţi, strigă disperat un tânăr din mulțime.
― Zeii ne-au părăsit, se agită o femeie care încerca să își adăpostească pruncul sub haină.
În doar câteva minute ceea ce fusese odată un sat de pescari se transformase într-un adevărat haos. Copaci răsturnați și frunze ruginii de toamnă târzie zăceau acum pe tarabele care în urmă cu câteva ore erau pline de panere cu pește, fructe, legume şi alte mirodenii. Cei mai în vârstă nu putură să reziste șocului și se prăbușiră pur și simplu sub ochii celor apropiați. Doar copiii mai priveau curioși la fenomenul ciudat ce se desfășura în jurul lor.
― Trebuie să aducem jetfe zeilor!
― Așa este! aprobă o tânără cu ochi verzi și două codițe castanii, împletite. Să mergem degrabă la templu!
Un sunet asurzitor se auzi în vazduh, apoi totul fu tăcere. Doar respirația sacadată a oamenilor se mai putea auzi în acea liniște profundă. Vântul încetă, iar cerul își recăpătă coloarea albastră. Câteva raze de soare se oglindiră în apa cristalină a râului. Nici picăturile roși de ploaie nu se mai zăreau, însă dezastrul rămase.
― S-a oprit! exclamă bucuroasă o femeie. Zeii s-au îndurat de noi.
― Să mergem la templu să le mulțumim!
― Da, da, strigă întreaga mulțime.
În ritm de sărbătoare, sătenii porniră cu toții spre lăcașul sfânt aflat dincolo de râu. Peste tot în jur se puteau vedea urmele nefaste ale misteriosului fenomen. Niciun loc nu părea să fi scăpat de urgie. Doar micile colibe în care aceștia își duceau traiul rămăseseră intacte. Însă nimic în jurul lor nu mai era ca înainte. Chiar și râul avea o culoare ușor roșiatică, urmare a ciudatelor picături de ploaie. Solul căpătase și el o nuanță ruginie, fiind împânzit cu tot felul de obiecte căzute la pământ. În aer se simțea un miros ciudat, nedescifrabil, care îți dădea un oarecare fior de teamă. Cerul se limpezise, iar norii își reluaseră vechiul loc. Câteva păsări se puteau vedea zburând în cerc, imitând parcă un ritual străvechi. Cu toate acestea, starea de angoasă încă persista.
― Trăiesc de o viață aici, dar este pentru prima dată când văd asta, spuse un vârstnic.
― Bătrâne, ce crezi că ar putea să însemne, întrebă la rândul său un tânăr.
― Este greu de spus. Doar marele preot ar putea talmăci.
Templul se întrezări la câțiva metri în față. Părea mai degrabă o ruină, decât un loc în care muritorii puteau vorbi cu zeii. Stâlpii și arcadele nu mai erau cele de odinioară. Doar statuia de fildeș a Onoratului Ceresc, marele zeu peste muritori și nemuritori, mai trona încă în mijlocul încăperii, parcă neatinsă de trecerea timpului.
― Priviți! strigă o voce din mulțime. Acolo! continua aceasta, arătând cu mâna spre o tânără ce părea că doarme.
― Cine este? întrebă o femeie.
― Să mergem să vedem!
― Da! Să mergem! se auziră mai multe voci.
Pe iarba udă din fața templului, o tânără cu parul de culoarea abanosului stătea întinsă, părând adâncită într-un somn profund. Pielea-i catifelată și rozalie strălucea în bătaia razelor soarelui. Corpul îi era învăluit într-o rochie de culoarea chihlimbarului, lungă, iar la gât avea un mic pandativ în formă de fluture.
― Cine este? O cunoaște cineva?
― Nu am mai vazut-o.
― Nici eu.
― Nu este de aici.
Un tânăr cu păr lung se apropie și îi atinse ușor umărul.
― Tânără domniță, trezește-te!
Acesta continuă să o privească preț de câteva secunde, apoi își întinse mâna spre micul pandativ. Îl analiză în detaliu și observă două cuvinte necunoscute, inscripționate pe suprafața acestuia. Brusc, simți cum cineva îi atinge plăpând degetele-i aspre. Îşi întoarse capul şi întâlni ochii de un albastru cristalin al tinerei necunoscute. Aceasta îi zâmbi duios, după care spuse:
― Unde mă aflu, nobile domn?
― În Qianshu, un sat de pescari, îi răspunse acesta. Ce te aduce aici?
Fata nu îi răspunse la întrebare. În schimb, se uită mirată în jurul ei și văzând dezastrul, își închise ochii. Știuse că venirea ei pe pământ avea o astfel de consecință, dar nu crezuse că putea fi atât de rău. Acel vânt puternic care doborâse totul la pământ nu era altceva decât tumultul propriilor sale temeri din momentul trecerii în lumea muritoare. Picăturile roși de ploaie erau lacrimile pline de dor ale mamei sale, nemuritoarea zeiță Tiang Ji, care plângea în urma despărțirii.
― O, vai, pe toți dragonii cerești, cum am putut să aduc un asemenea dezastru? își spuse zeița în sine.
Cu toții o priveau uimiți. La prima vedere părea o fată ca oricare alta, însă avea în jurul ei o aura de mister, ce cu greu putea fi ignorată. Părul negru contrasta puternic cu ochii săi albastri, dar chiar și așa, era de o frumusețe cum rar s-a mai văzut.
― Ești bine? Cum ai ajuns aici? o întrebă tânărul de lângă ea, trezind-o din reverie.
― E o poveste lungă. Ai timp să o asculți? întrebă ea, știind foarte bine povestea pe care trebuia sa o spună.
― Bineînțeles! îi răspunse acesta și o ajută să se ridice în picioare.
În fața templului, oamenii se strânseră în jurul ei, gata să îi asculte povestea. Păreau să fi lăsat în urmă teama care le stăruise în suflet cu puțin timp înainte, fiind gata de a lua parte la un nou mister. Soarele strălucea și el mai intens, iar apa râului revenise la culoarea normală. În aer, se simțea din nou mireasma proaspătă de iasomie, iar păsările îi încântau cu glasul lor melodios.
― În urmă cu trei zile, vânătorii de sclavi au intrat în satul în care locuiesc de mică, începu aceasta. Au spus că ne vor duce în piața publică și ne vor vinde. Ne-am împotrivit cu toții, însă bărbații au fost biciuiți, iar femeile abuzate. A fost un adevărat coșmar. De teamă, unii dintre noi s-au împăcat cu ideea că își pierduseră libertatea. Măcar așa puteau supraviețui. Dar alții s-au împotrivit până la ultima suflare. Pentru a putea să fug, părinții mei s-au sacrificat. Acum, nu mai am pe nimeni, iar vechea mea casă nu mai există, minți ea.
Femeile din jur începură să plângă, ştergându-și lacrimile cu mâneca hainei. Bărbații își spuneau între ei cuvinte de milă la adresa fetei, iar copiii ascultau de parcă ar fi fost o poveste de basm desprinsă din cărți.
― Este atât de trist! exclamă o tânără. Săraca de tine.
― Deci așa ai ajuns aici? întrebă o alta.
― Întocmai! zise necunoscuta. Vreme de trei zile și trei nopți am străbătut pădurea până când, ajunsă lângă acest templu, am hotărât să mă odihnesc.
― Dacă nu ai unde să stai, poți veni să locuiești la mine. Nu sunt decât eu și mama. Ușa casei mele îți este deschisă, îi spuse tânărul cu păr lung.
― Îți sunt foarte recunoscătoare, nobile domn, dar nu vreau să te deranjez.
― Despre ce vorbești? Chiar m-aș simți prost să te las singură într-o asemenea stare. Vino! Te duc acasă. Mama se va bucura să vadă o fată frumoasă ca tine, insistă el.
― Prea bine, atunci! acceptă ea.
Nu era un sat foarte mare, ci mai degrabă unul mic și liniștit. Sătenii își duceau traiul zilnic vânzând peștele prins din râu, dar și alte bucate făcute în propria gospodărie. Nu foloseau bani decât rareori, de cele mai multe ori făcând schimb între ei cu diferite produse. Era un fel de troc.
Cei doi mergeau alene pe poteca bătorită, fascinați parcă de cât de repede se mobilizaseră oamenii pentru a repara cele distruse.
― Ce s-a întâmplat? întrebă ea, prefăcându-se că nu știe nimic.
― Nu știu. A fost un fenomen foarte... ciudat, sublinie el cuvântul.
― Înțeleg. Nu trebuie să spui mai multe.
Acesta îi zâmbi și îi făcu semn spre o alee îngustă.
― Pe aici. Nu mai avem mult de mers.
Tânăra încuviință printr-un zâmbet suav și o ușoară înclinare a capului.
― Cum te numești? întrebă ea.
― O, vai, cât de tâmpit pot să fiu, exclamă el. Numele meu este Ka Suo. Al tău?
― Eu... sunt Mei Ren, spuse ea.
Acesta îi repetă numele de câteva ori, de parcă ar fi rostit o formulă magică. De fapt, pe tot parcursul drumului nici măcar nu își dezlipise ochii de la ea, considerând-o poate cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viața lui. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să rămână cu ea pentru totdeauna. Se cutremură brusc la asemenea gânduri, apoi, întorcându-și capul în direcția ei, spuse:
― Am ajuns, o anunță el, arătând spre o casă din lut și acoperiș de paie.
― Aici locuiești? se interesă ea.
Acesta dădu din cap și deschise poarta. Se părea că urgia făcuse ravagii și aici, dar nu la fel de mari ca în cealaltă parte a satului. O femeie de vârsta a doua, cu o basma albă, ținea în mână o mătură din nuiele, dând la o parte frunzele din fața casei. Văzându-i, aceasta se opri și se apropie de ei.
― Cine este? se adresă ea unicului său fiu.
― O cheamă Mei Ren și nu are unde să stea. I-am oferit adăpost în casa noastră. Sper că nu te vei supăra, îi spuse acesta.
― Dar ce s-a întâmplat? De unde vii, domniță? se interesă femeia.
Mei Ren spuse încă odata povestea pe care o învățase pe de rost, făcând-o pe bătrâna femeie, la fel ca pe ceilalți săteni să îi plângă de milă. Nu își dorea să mintă și nici nu îi plăcea, însă nu avea de ales. Nu le putea spune adevărul și să tulbure rânduielile celor lumești. Avea o misiune de îndeplinit și nu își putea permite nicio greșeală. Trebuia să găsească acel evantai și să îl ducă înapoi cât mai repede posibil. Altfel, nici nu voia să se gândească la ce s-ar putea întâmpla. Ceea ce nu înțelegea însă era de ce ajunsese într-un sat de pescari. Dar asta avea să o afle curând.
― Vino, îi zise femeia. Am o odaie liberă. Poți sta acolo.
― Vă mulțumesc, îi spuse fata, făcând o reverență.
Mei Ren fu condusă în cameră și lăsată să se odihnească. Încăperea nu era foarte mare, însă era curată. Patul era lipit de peretele exterior, chiar lângă fereastră. În celălalt colț, se afla un mic dulăpior destinat hainelor. O saxie cu frumoasa floare de nu-mă-uita reprezenta singura decorațiune. Totul părea sărăcăcios, dar cu toate acestea nimic nu era lipsit de gust. Rămasă singură, după ce mama lui Ka Suo îi spuse că îi va pregăti o supă caldă, Mei Ren se întinse pe așternutul moale, amintindu-și de ziua în care aflase despre misiunea divină.
***
Razele soarelui se reflectau feeric asupra Palatului de Cleștar. Ca în fiecare dimineață prințesa zeiță admira frumoasa priveliște a lacului din Grădina Cordialității. Cel mai mult îi plăcea această parte a zilei. Era atât de liniștită. În apropiere se afla un mic câmp cultivat cu Florile Phoenixului. Culoarea ca de foc a petalelor era o încântare pentru ochii privitorilor. Mei Ren zbură până acolo și culese una, apoi și-o prinse în păr. Pe loc, aceasta se transformă într-o frumoasă bijuterie.
― Prințesă, stăpânul a trimis după tine, îi spuse o slujnică.
― Așa devreme? Despre ce este vorba? se interesă Mei Ren.
― Nu am cutezat să întreb.
― În regulă. Poți pleca.
― Da, spuse și își înclină ușor capul.
Sala Tronului Ceresc era cea mai mare încăpere din Palat. Cele o sută de coloane care susțineau fundația erau făcute din aur pur, având desenate pe ele diferite scene memorabile din viața nemuritorilor. Un tron imens de fildeș, incrustat cu diamante și alte pietre prețioase, era așezat lângă peretele nordic, la o distanță de zece metri față de ușa dublă aflată în fața acestuia. Cele cinci ferestre cu tocuri din Lemnul Esenței Divine permiteau ca razele soarelui să pătrundă și să lumineze și cel mai îndepărtat colț. Tavanul înalt adăpostea un candelabru imens cu cinci mii de licurici care luminau încăperea pe timp de noapte. Între tron și ușă, pe podea, se afla un covor de culoarea liliacului, pictat din loc în loc cu flori de iasomie.
― Onorate Ceresc, prințesa a sosit, îl anunță un gardian divin.
― Să intre, spuse acesta.
Frumoasa prințesă zeiță, unica fiică a Onoratului Ceresc, se apropie cu pași repezi de tatăl său, așezat maiestuos pe tronul său divin. Încă purta în păr Floarea Phoenixului transformată acum într-o podoabă neprețuită. Părul lung îi atârna pe spate, fiind decorat cu mici bijuterii confecționate din pietre prețioase. Rochia albastră cu mâneci lungi, dantelate, era în ton cu ochii săi de culoarea cristalului. Pe umeri și piept, aceasta avea brodat cu fir de argint mici flori de ghiocel.
― Tată, fiica te salută respectuos, spuse ea și se așeză în genunchi, făcând o plecăciune adâncă.
― Ridică-te, îi zise acesta.
― Da, încuviință aceasta.
Onoratul Ceresc se apropie de ea și punându-i o mână pe umeri, întrebă:
― Ai auzit de Evantaiul de Jad?
― Nu, răspunse Mei Ren. Nu am auzit niciodată.
― Dar de zeul Yan Ming?
După o clipă de gândire, tânăra prințesă spuse:
― Nu este cel care s-a răsculat împotriva ta în urmă cu cincizeci de mii de ani? Exact în anul în care m-am născut eu.
― Așa este, aprobă Onoratul Ceresc. Ce altceva mai știi?
― El... a condus o armată de zece mii de soldați și a încercat să îți uzurpe tronul. Din fericire a fost depășit numeric de zeii credincioși ție și a suferit o înfrângere uriașă, spuse aceasta. Apoi... apoi... nu știu ce s-a mai întâmplat.
― Apoi am vrut să îl pedepsesc închizându-l pe veci în temnița de gheață, o lămuri el. Însă Yang Min și-a cultivat o energie puternică numită Spiritul Sângelui, cu ajutorul căreia a creat Evantaiul de Jad. Acesta a coborât pe pământ, având evantaiul asupra lui, cu scopul de a distruge omenirea.
― Și ce s-a întâmplat? întrebă curioasă zeița.
― Yan Ming s-a îndrăgostit de o muritoare. Și chiar au avut un copil împreună.
― Dar asta nu este împotriva regulilor? Dragostea dintre un zeu și un muritor poate duce la...
― Exact, poate duce la moartea veșnică a zeului și la risipirea sufletului său în neant. Dar se pare ca Yan Ming a riscat totul pentru acea femeie.
― Și evantaiul? Unde se află? întrebă curioasă Mei Ren.
― A rămas în lumea muritorilor. Dar nu se știe unde anume.
― Dar copilul? Copilului pe care l-a avut cu acea muritoare... Ce s-a întâmplat cu el?
― A supraviețuit, spuse acesta.
Onoratul Ceresc se îndepărtă ușor și merse spre micul dulăpior aflat lângă fereastră. După ce căută timp de câteva minute, scoase o cutiuță învelită în mătase roșie, apoi reveni lângă fiica sa.
― Deschide-o, îi ceru el.
Mei Ren își apropie ușor degetele și săltă capacul. Un mic pandativ în formă de fluture ieși la iveală. Zeița îl admiră fascinată și văzând cele două cuvintele inscripționate, spuse:
― "Sortită Veșniciei".
― Întocmai. Pune-ți-l la gât. Este al tău. Cu ajutorul lui îți vei îndeplini misiunea.
― Ce misiune? se interesă ea.
― La fiecare cincizeci de mii de ani puterea evantaiul atinge apogeul. Forțele răului pot deveni de neoprit dacă pun mâna pe el. În plus, Yan Ming ar putea fi eliberat, folosind magia din evantai.
― Dar el este mort. Cum ar putea să se folosească de evantai? întrebă nedumerită prințesa.
― Nu chiar. Energia Spiritul Sângelui se contopise deja cu sufletul lui Yan Ming, iar evantaiul a fost creat cu ajutorul acestei energi, cum am spus. Trupul i-a fost ars, însă sufletul său încă trăiește, osândit la pedeapsa păcatului de a iubi o muritoare. Când magia din evantai se va activa, puterile celor doi se vor conecta. Sufletul lui Yan Ming va putea să intre în trupul unui muritor sau chiar a unui zeu, iar dacă evantaiul ajunge în mâinile lui, dezastrul va fi iminent. Au mai rămas doar o mie de ani până când timpul se va împlini. Trebuie să dustrugem evantaiul înainte ca Pământul și Cerul să se scufunde în întuneric.
― Dacă Spiritul Sângelui nu l-ar fi protejat, sufletul i-ar fi fost distrus, nu? întrebă prințesa.
― Ai dreptate. Mei Ren, spuse Onoratul Ceresc, luându-i mâna într-a sa, este destinul tău să înlături forțele răului, iar timpul a sosit. Va trebui să cobori pe pământ și să găsești cât mai repede acel evantai și pe descendentul lui Yan Ming.
― Ce legătură are el? Au trecut deja atâția ani.
― Sângele din inima lui este singurul care poate distruge evantaiul.
― Dar asta înseamnă că va trebui ucis.
― Așa este, dar este pentru binele omenirii. Peste trei zile vei pleca. Nu trebuie să îți dezvălui identitatea. Acest fluture, spuse arătând spre micul pandativ, te va proteja. Ca fiică a mea, acesta e destinul tău.
― Fiica a înțeles. Cu siguranță voi împlini misiunea.
Mei Ren se așeză în genunchi și continua:
― Onoratul Ceresc mi-a încredințat misiunea divina de a distruge forțele răului. Jur să nu îl dezamăgesc și în această luptă să ies învingătoare. Scopul va fi mai presus de propriile mele sentimente. Dacă nu voi reuși, atunci să fiu osândită pe vecie, încheie ea și se înclină până când frunte îi atinse podeaua.
***
Ka Suo intră fără să facă zgomot și o surprinse pe Mei Ren cu privirea pierdută. Nu spuse nimic și continuă să o privească. Oricât de mult încerca să găsească un raspuns, nu reușea să își dea seama ce anume îl atrăgea la ea. Nu era doar frumusețea ei, ci și ceva... mai puternic de atât. Aceasta tresări ușor în momentul în care observă că nu era singură.
― Când ai venit? întrebă ea, speriată de teama că ar fi putut face vreo greșeală.
― Acum, răspunse Ka Suo. La ce te gândeai?
― Ăăă... la părinții mei. Îmi este dor de ei, îl minți ea.
― Te înțeleg. Dacă ai nevoie de ceva să îmi spui.
Tânărul se retrase ușor, însă înainte de a ieși, se întoarse și întrebă:
― Câți ani ai?
― Cincizeci de mii, răspunse Mei Ren, fără să se gândească.
― Poftim? întrebă uimit Ka Suo.










