Prolog
Mă întind pe cealaltă parte a patului și o strâng în brațe când îi aud suspinul îndurerat. Îmi înconjor brațele în jurul umerilor ei și o sărut încet pe păr, simțindu-i corpul încordat. Rămâne cu fața lipită de pernă și nu își întoarce capul să mă privească, dar nu e nevoie să o facă pentru că știu deja că plânge. De când am întâlnit-o pe Kristen Richardson, am avut ocazia să asist doar la trei momente în care a plâns: nunta prietenei ei, acea dimineață fantastică pe care am petrecut-o împreună și când i-am spus ce simt pentru ea. Și toate aceste momente au fost fericite, acum e prima dată când plânge de tristete, și asta îmi rupe inima.
Trupul îi rămâne la fel de rigid și după zeci de minute de stat îmbrățișați, dar s-a oprit din plâns. Știu că prezența mea nu o va calma niciodată complet, pentru că mereu va fi o parte din Kristen care să îi strige că e complet greșit ceea ce facem noi aici. Dar mă bucur ca acea parte s-a facut micuță acum și nu îi dă destulă putere să se ridice și să plece.
Privesc în camera întunecată pe care nu am avut ocazia să o vizitez prea mult și ochii mi se blochează pe singurul tablou din încăpere, plasat deasupra biroului. În interiorul ramelor maronii, o femeie cu părul roșcat mișcă câteva sfori care îi controlează membrele unui băiețel așezat cuminte pe un scaun. În spatele lor e un singur perete albastru. Mă uit mai atent la copil și zâmbetul lui inocent îmi acaparează imediat ochii, dar studiind mai atent expresia sa, îmi dau seama că si zâmbetul e comandat de aceeași femeie, ochii lui fiind singuri care nu pot fi dominați și emană pură tristețe. Îmi ridic ochii spre cealalta persoana din tablou si fața ei de gheață îmi aduce prea mult aminte de ființa de care n-am fost niciodată apropiat, dar pe care am ajuns să o urăsc mai mult decât credeam că e cu putință. Roșcată, înaltă și fără nicio emoție pe chip, cea din tablou seamănă leit cu mama. Cu fiecare secundă pe care o pierd privind-o, asemănarea dintre cele două se mărește tot mai mult.
Clipesc apăsat de câteva ori și mă uit din nou la tablou. Părul ei a devenit negru, un zâmbet micuț i s-a așezat pe buze, iar brațele i s-au mutat de la sforile care acum nu mai există la umerii băiatului, pe care il strânge in brațe. Nici fața lui nu mai e la fel, acum zâmbește cu adevărat. Nu mai e controlat de nimeni, niciodată nu a fost.
Cineva se foiește in brațele mele și îmi ia câteva secunde până realizez că sunt în pat, în camera lui Kristen, și pe ea o țin in brațe. Îmi așez ochii pe ea, acum nu mai are capul pe pernă, s-a întors pe spate și a închis ochii. Obrajii îi sunt pătați de lacrimi uscate, pe care le îndepărtez ușor cu degetele. Mă aplec și îi capturez buzele într-un sărut scurt și delicat. Nu mai simt niciun fluture în stomac, niciun firicel de electricitate traversându-mi șira spinării când fac asta, doar disperarea ca ăsta ar putea fi ultimul moment în care să-i simt dulceața buzelor. Ea a fost foarte clară când si-a exprimat dorinta de a o omorî pe Kristen. Și o cunosc destul de bine încât să știu că orice dorință i se împlinește.
Pufnesc dezgustat când realizez pentru a nu știu câta oară că eu am fost singurul care nu a știut nimic despre nebunia care se întâmpla. Am fost atât de orb, la dracu'! Planul ei a avut multe greșeli din care puteam să-mi dau seama de adevăr, dar nu am făcut-o. Totul s-a întâmplat chiar sub nasul meu și n-am fost în stare să-mi dau seama decât atunci când mi-a povestit ea. Adică la final.
Când orice secundă petrecută cu ea poate fi ultima.
- Deci asta e tot? Așa se va termina? Un glas șoptit îmi face capul să se întoarcă în direcția lui Kristen. Fața ei e chinuită de durere și pot să-mi imaginez că și a mea arată la fel.
- Credeam că ai adormit.
Își ridică mâna dreaptă și o așează pe obrazul meu, începând să îl mângâie.
- Cum aș putea să adorm acum? Șoptește atât de încet încât abia o aud, chiar dacă e la milimetrii distanță de mine. Când asta e ultima noapte în care te văd, mă priveşte trist în ochii şi nu fac nimic altceva decât să aprob tăcut din cap.
Îmi proptesc fruntea de a ei şi închid ochii.
- Îţi promit că o voi urî pentru totdeaua. Spun tare, referindu-mă la ea. Femeia din cauza căreia mâine nu îi voi mai auzi vocea iubitei mele.
- Nu, nu... Nu face asta. Ea nu merită ura ta. Promite-mi că nu o vei urî şi o să mergi cu ea.
Îmi deschid ochii când aud tâmpenia pe care o spune.
- Să merg cu ea?! Din cauza ei se întâmplă toate astea, la dracu'! Îmi ridic tonul şi mă opresc din a mai spune şi altceva când o văd pe Kristen tremurând.
- O să vină şi d-după tine dacă nu te duci cu ea. Doar ea te poate proteja. Spune cu glasul bâlbâind şi o iau în braţe înainte să-mi dau seama.
- Nu vreau să fiu protejat. Mă aud vorbind lângă urechea ei.
Clatină dezaprobator din cap.
- Asta e ultima mea dorinţă. Te rog.
Inima mi se opreşte când îi aud cuvintele. I-aş îndeplini orice dorinţă, dar cum să plec cu ea după ce moare? O urăsc, nici măcar nu o să o mai pot privi in ochii.
- Te rog. Repetă și ezit câteva zeci de secunde înainte să îi răspund.
- Bine. Expir învins.
Un zâmbet mic i se așterne pe față, dar dispare imediat ce următoarele cuvinte îmi părăsesc gura:
- O să merg cu ea ca să aflu tot adevărut, știu că încă îmi ascunde ceva, dar apoi voi veni la tine, iubito.










