Valsul Stelelor
Câte stele sunt pe cer, atâția oameni luminează pământul ziua și, atunci când cineva moare, o stea se sparge în milioane de fragmente de lumină. Praful rezultat în urma distrugerii ia apoi forma sufletului de care fusese legat și cutreieră pământul timp de aproximativ patruzeci de zile, înainte să se mute în locuința lui permanentă dintre nori.
...Sau, cel puțin, asta spun Înțelepții mereu. Nu știu dacă e adevărat, întrucât nu am nici o memorie din viața mea anterioară, ori din luna în care m-am plimbat aiurea pe pământ, dar aleg să îi cred. Ei au fost aici încă din clipa în care Soarele și Luna au dansat pentru prima dată împreună și n-au plecat nici în ziua de astăzi. Și sunt zeci și poate chiar sute de alte suflete care consideră traiul printre muritori un viciu otrăvitor. Totuși, la fel de numeroși sunt și cei care au renunțat la toate amintirile lor și s-au întors pe pământ, experimentând încă o dată durerea și bucuria, golul sufletesc și împlinirea.
Termin de aranjat buclele de culoarea nisipului în jurul umerilor goi și-mi netezesc faldurile rochiei bleu pe care o port, deși nu are nici măcar o cută. Este perfectă, la fel ca locul ăsta și ca oamenii de aici. Totuși, nu sunt ca ei. Și asta nu pentru că mă simt eu mai specială, ci din cauza golului ce mă apasă ori de câte ori mă gândesc că n-am apucat să învăț ce-i aia iubirea.
Am ajuns aici acum jumătate de an, în urma unui accident de mașină în care fusesem implicată împreună cu mama. Nu îmi amintesc nimic, însă ea spune că șoferul unui microbuz a pierdut controlul volanului și s-a izbit de noi. Eu am murit pe loc; ea și-a dat ultima suflare pe drum spre spitalul județean. Am vrut să-i cer amănunte, atât despre accident, cât și despre viețile noastre de dinainte, dar, în puținele dăți în care a acceptat să îmi povestească, a refuzat să-mi ofere detalii. Știu doar că, abia ce împlinisem douăzeci și trei de ani și mă logodisem cu un băiat cu aproximativ doi ani mai mare, despre care avea o părere foarte bună.
Iau inelul de argint de pe măsuța de toaletă și-l apropii de ochi, citind încă o dată însemnele. „Bogdan o iubește pe Sofia” este scrijelit cu grijă pe interior, chiar sub safirul a cărui strălucire mi se reflectă în irișii de aceeași culoare. Are un nume frumos, dar nu-mi spune nimic și asta mă îngrijorează. Dacă mi-am uitat până și sentimentele pentru el, atunci nu poate însemna decât că nu au fost niciodată autentice. Cu toate acestea, îl așez pe inelurul de la mâna stângă și îl privesc cu tristețe. Știu că pare o prostie, dar mi-e imposibil să renunț la el, deoarece acesta poartă gravat pe piatră promisiunea unei povești nespuse.
Inspir adânc și mă răsucesc pe călcâie, tocul pantofilor mei lăsând în urmă un sunet scurt și înfundat. Sunt destul de sigură că, înainte, nu obișnuiam să mă îmbrac așa, exceptând ocaziile speciale, desigur. Dar aici, rochiile somptuase și coafurile complicate nu sunt o opțiune și singurii care au dreptul să poarte haine mai lejere sunt Gardienii celor Douăsprezece Porți de Fier. Nu că m-aș plânge, dar măcar de-aș putea lua parte la Balul Selenar, un eveniment select la care numai cuplurile au dreptul să participe.
Aici, sus, fiecare Stea are rolul ei și, deși viața dintre nori diferă de multe ori de cea de pe pământ, societatea noastră are anumite puncte în comun cu cea a oamenilor. Mai întâi, îi avem pe Înțelepți, un fel de conducători și cei mai vechi locuitori din Palatul de Cleștar, urmând ca, pe a doua treaptă a piramidei sociale, să stea cele optzeci și opt de Constelații. Gardienii ocupă și ei un loc de cinste, iar mai jos stau Dansatorii, alături de Muncitori și de Ucenici. Și, nu în ultimul rând, sunt Stelele libere, adică acele suflete verzi care nu au reușit să se alăture nici unei bresle încă. Eu mă încadrez în penultima categorie, dar, cu timpul, sper să ajung o Constelație. În ciuda faptului că am ajuns aici abia recent, lipsa amintirilor de pe pământ și puterea crescândă a sufletului meu m-au calificat pentru unul dintre posturile superioare. Astfel că, acum am început pregătirile, sub atenta supraveghere a lui Canis Major.
Arunc o ultimă privire în oglindă, admirându-mi chipul palid și părăsesc încăperea cu gândul să o caut pe mama, deși am deja o vagă idee unde ar putea să fie. Încă de când am ajuns aici, toate nopțile și le-a petrecut în Turnul de Lumină, unde Făuritorii de Vise lucrează neîncetat în armonie cu stelele oamenilor de pe pământ, țesând imagini pe care să le trimită pe urmă subconștientului în somn. La un moment dat, am crezut că s-a hotărât asupra unei meserii, dar apoi am văzut că sufletul ei era menit să devină Dansator și doar încăpățânarea o ține legată de sferele Visătorilor – mai precis, de steaua tatei. Totuși, mi-e imposibil să o învinovățesc. Până ce el nu ni se va alătura, va fi obligată să stea departe de sala care o cheamă cu atâta ardoare, așa că, pe moment, are nevoie de o ocupație. Sper doar să nu înnebunească între timp!
Străbat holurile lungi și imaculate pe jumătate cufundată în gânduri și nu observ grupul de Stele tinere – nici una mai mare de optsprezece ani – strânse în jurul unui astru din Consiliul Înțelepților, până ce nu ajung la mai puțin de doi pași de ele. Reușesc să le ocolesc în ultima secundă, lipindu-mă de balustrada de marmură care mă oprește să cad câțiva metri în umilință și le privesc cu un soi de milă amestecată cu gelozie. Din cauza morții lor subite, nici una din fetele astea nu a reușit să-și găsească dragostea adevărată și, prin urmare, cariera de Dansator le e curmată înainte să înceapă.
Cu toate acestea, circulă zvonuri despre cupluri a căror poveste romantică a înflorit între pereții Palatului de Cleștar. Eu, una, nu cred în așa ceva, desigur, însă ele se vede clar că speră să aibă parte de un final ca în basme. Aș vrea să urlu la ele și să le spun că fericirea, acea fericire, nu se arată niciodată persoanei care o caută cu disperare, dar mă abțin și trec mai departe.
Cotesc la stânga pe un coridor cu uși semitransparente de ambele laturi și grăbesc pasul, lăsând în urmă hăul ce se deschide în grădina interioară. Adevărul este că, în ciuda refuzului meu categoric de a crede în povești nemuritoare, o parte din mine încă așteaptă ca un prinț fermecător să mă observe – oricine o fi el. Îmi doresc să-i simt brațele puternice încolăcite în jurul taliei mele mici, să-l aud șoptindu-mi cuvinte de alint, să-i gust buzele dulci și să mă scald în ochii lui... Mă întreb ce nuanță i-ar colora privirea? Albastrul cerului, roșul sângelui sau verdele ierbii? Dar părul? I-ar fii precum focul viu, topindu-mă pe dinăuntru, precum o negură întunecată, răscolindu-mi sufletul sau doar o pată de lumină capabilă să mă înghită cu totul? Știu că aspectul fizic contează prea puțin într-o relație adevărată, dar nu mă pot opri să mă gândesc la asta, din moment ce nu am cunoscut vreun băiat care să-mi placă – sau nu îmi amintesc să o fi făcut.
— Sofia, așteaptă! aud o voce bărbătească strigându-mi numele în momentul în care ajung la baza Turnului de Lumină.
Mă opresc și mă întorc cu grijă în spațiul strâmt, căci deja am urcat câteva trepte pe scara îngustă și nu vreau să mă dezechilibrez și să cad. Numai săptămâna asta am reușit să ajung în genunchi sau în fund de aproximativ patru ori – și e abia miercuri dimineața. Mama zice că, înainte de accident, obișnuiam să fac parte din Ansamblul Folcloric Național „Transilvania” din Baia Mare, dar mi-e greu să cred că o împiedicată ca mine s-ar apropia măcar de un astfel de grup.
Ridic privirea și întâlnesc ochii precum două smaralde ai lui Sirius, strălucind plini de amuzament pe fața ovală, încadrată de părul negru ce-i mângâie obrazul neras. Știe cât pot fii de neîndemânatică și probabil tocmai de aceea zâmbește așa. Îmi întinde mâna, iar eu îmi așez degetele în palma lui deschisă, bucurându-mă de ajutorul pe care mi-l oferă. Uneori mă întreb cum de o persoană atât de elegantă și de rafinată cum e el s-a pricopsit cu una ca mine. Magia ce-mi înconjoară sufletul precum o aură protectoare n-ar trebui să fie suficient de puternică pentru a face orice Constelație să mă țină pe aproape și totuși, Sirius nu m-a alungat, nici n-a ridicat vocea la mine vreodată, deși i-am dat destule ocazii până acum. Spre exemplu, săptămâna trecută, când m-a rugat să-i aduc un pergament cu înregistrări din Primul Război Mondial, m-am împiedicat de pragul ușii de la biroul lui și l-am scăpat din mână. După cum era și de așteptat, sticla magică cu care era protejat s-a făcut țăndări și o bună parte din însemnări s-au pierdut într-un nor de praf gros.
Simt cum mi se urcă sângele în obraji când îmi amintesc de gafa pe care am făcut-o, totuși reușesc să-i surâd. „Un zâmbet face cât o mie de cuvinte” – nu știu unde am citit asta sau dacă mi-a zis-o cineva, dar sunt aproape sigură că îmi interpretează reacția greșit. Își trece absent degetul mare peste piatra inelului meu, apoi îmi strânge ușor degetele, iar eu nu mai aștept altă invitație, ci cobor cele câteva trepte, alungând toate gândurile nepotrivite.
— Sunt sigură că ai avut un motiv bun pentru a mă căuta, spun în cele din urmă și îmi eliberez mâna dintr-a lui.
În mod normal, pune pe cineva să îmi transmită orice mesaj o fi avut, așa că, acum când îl văd în fața mea, nu pot decât să mă gândesc la ce-i mai rău. Oamenii cred că, odată ce ne-am dat ultima suflare, am scăpat și de orice suferință. Dar, oh, cât de departe de adevăr pot fi! Munca adevărată abia acum începe, oferindu-ne pachete noi de griji.
— Nu s-a întâmplat nimic grav, răspunde el întrebării nerostite din mintea mea.
Vocea-i e hiptnotizant de suavă. Îmi amorțește simțurile, iar eu am nevoie de câteva momente pentru a înțelege ce tocmai mi-a spus. Îi analizez, cu o expresie tâmpă, buzele arcuite într-un zâmbet jovial, înainte să-mi fixez privirea asupra mâinii mele stângi, unde descopăr un semn strălucitor. Și-a folosit puterile asupra mea, din nou!
— Nu-mi mai citi gândurile! răbufnesc, bosumfrându-mă ca un copil.
Mă întorc cu iuțeală pe călcâie, dorind să nu-i mai văd chipul frumos dar rochia pare să se împotrivească, căci reușesc să calc pe unul dintre multele straturi care o fac să stea precum un clopot și cad în șezut pe prima treaptă a scării. Și eu care sperasem ca măcar astăzi să rămân în picioare toată ziua! Îl aud chicotind pe înfundate, așa că refuz ajutorul pe care mi-l oferă încă o dată. Nu-l știam atât de glumeț, dar probabil că acum se află într-o stare de spirit foarte bună. Mă ridic cu stângăcie de pe jos, apoi îmi ajustez ținuta, bucurându-mă că-mi dă răgaz să mă reculeg.
— Atunci, de ce mă căutai? întreb cu o aparentă indiferență, strângând scamele de pe rochie.
— Nu te căutam. S-a întâmplat doar să dau de tine, iar tu ești exact persoana de care am nevoie.
Mă abțin cu greu să nu-mi dau ochii peste cap. Sunt deja obișnuită cu flatările lui Sirius și, în puținele dăți în care mă complimentează – de cele mai multe ori pentru felul în care arăt, căci pentru îndemânarea mea i-ar fi cam greu – știu că așteaptă ceva de la mine. Îl cercetez cu colțul ochilor și mormăi mai mult pentru mine, încercând totodată să-mi păstrez aerul dezinvolt:
— Vezi că te contrazici!
— Un Ucenic, mustăcește el. Iar tu, Sofia, dragă, ai tras paiul cel scurt astăzi.
Cum adică, am tras paiul scurt? Dar ce are de gând să-mi dea de lucru? Sau vrea cumva să distrug jumătate din Palat? Pentru că sarcina asta aș îndeplini-o fără probleme, sunt sigură.
— Sirius, nu crezi că ar fi mai bine să cauți pe cineva mai competent? oftez, pleoștindu-mă.
— Liniștește-te, da? Nu ai cum să o dai în bară de data asta.
Oh, ai fi surprins! Orice poate merge prost. Și, cel mai rău lucru este că eu nu voi răspunde deloc de stricăciunile pe care le voi provoca – cum nu s-a întâmplat nici în cazul înregistrării sau în oricare altul din trecut. Înțelepții și celelalte Constelații i s-au plâns lui Sirius, i-au cerut să mă dojenească sau – mai bine – să mă înlocuiască, dar el s-a făcut că plouă de fiecare dată. Nu știu ce gândește, însă mi-ar plăcea să-i cunosc motivele pentru care mă protejează atât. Îmi mijesc ochii la el și dau un bobârnac ultimului fir de praf de pe rochie.
— Despre ce este vorba?
— Un nou suflet sosește curând, iar eu am nevoie de cineva care să mă ajute cu Ceremonia de Primire, îmi explică el, redevenind serios.
Se naște o Stea? Întorc instinctiv capul, căutând din priviri vârful Turnului de Lumină, acolo unde știu că se află sala Viselor. Dacă e tata? Ar trebui să o anunț pe mama...
— E tânăr, mă informează Sirius cu amărăciune în glas, intuind la ce mă gândesc – sau poate aruncând o privire în mintea mea. Nu are nici treizeci de ani. Nu poate să fie el.
În mod normal, ar trebui să mă bucur, dar nu simt decât durere la auzul vorbelor lui. Sunt precum un cuțit cu lamă încinsă ce-mi secționează inima și așa muiată în propria suferință cum este. Mama merită măcar un strop de fericire, o clipă în care să poată zâmbi din inimă.
— Dar cum a murit? articulez cu greu, scuturându-mă de gândurile nocive.
— Suferea de o boală de inimă – un alt român nefericit. S-a stins pe masa de operații, înainte ca doctorii să poată finaliza transplantul.
Clatin din cap mecanic și mă las condusă de magistrul meu pe coridoarele strălucitoare spre una din Porțile de Fier. Nu mă pot abține să-i cer mai multe informații, deși sunt conștientă de inutilitatea lor din moment ce mulți termeni mi se par abstracți și nu le înțeleg pe deplin însemnătatea. Profesorașul – căci aflu că abia ce începuse să predea la una dintre școlile din capitala României – îmi pare un om tare ciudat, cu pasiunile lui combinate pentru numere și literatură. Avusese o viață țesută din nenumărate drame, printre care doar ici și colo se mai zâreau urme ale fericirii, însă el nu s-a lăsat doborât de nici una, ci a continuat să se ridice, lovind de fiecare dată mai puternic. Precum crapul japonez din legendă, care a înotat în amonte, transformându-se, în cele din urmă, într-un dragon măreț.
Coborâm în grădina interioară și trecem pe lângă Pomul Vieții, la umbra căruia pălăvrăgesc lipsiți de grijă câțiva Ucenici de-ai Croitorilor – îi recunosc după broșele purpurii pe care le poartă în dreptul inimii. La un moment dat, nașterea unei noi Stele, fusese un motiv de sărbătoare pentru noi, dar, cu timpul, tradiția a dispărut. Prea multe războaie și boli fatale le-a scurtat viața oamenilor și așa fragili, iar primirea stelelor a devenit o rutină zilnică. Acum, singurii care mai participă la Ceremonie sunt Constelațiile, alături de unul sau doi Ucenici de-ai lor și de câțiva curioși.
De îndată ce trecem pe sub arcada de la răsărit, ajungem în Grădina Primăverii, la capătul căreia se înalță glorioase cele trei intrări – Germănar, Prier și Florar. Sufletele pătrund în Palat numai prin Poarta aferentă lunii în care s-a născut – unde este judecat pentru fiecare faptă comisă, vorbă spusă sau gând nutrit în timpul vieții sale – și numai dacă este considerat a fi destul de „curat”. Am trecut și eu prin asta și, spre oroarea mea, fusesem la un pas de a fi izgonită în Sălbăticie – locul în care puterea magică și vitalitatea unui individ reprezintă hrană pentru demoni.
Scutur din cap cu putere, alungând în același timp și fiorii reci ce mi s-au agățat de spinare și mă apropii de prima poartă. Este imensă, precum desenul de dimensiuni reale al unui munte imprimat pe coala albă a norilor. Fierul este lucrat însă cu atâta migală, redând forme și simboluri sugestive, încât nici un ochi, oricât de experimentat a fost el, nu a reușit să-i găsească vreo imperfecțiune până acum.
Sirius își așază palma pe piatra strălucitoare ce se găsea în scobitura unuia din cei doi stâlpi albi de susținere, oferind Porții o cantitate însemnată din puterea lui, iar eu îi urmez exemplul și las cea de-a doua piatră să completeze cu magia mea. O singură persoană nu ar fi niciodată în stare să deschidă oricare din cele Douăsprezece trecători de una singură – folosirea până la ultimul strop de energie magică determinând dezintegrarea sufletului.
Simt cum un curent electric de origini nedefinite îmi pătrunde în vene, furându-mi culoarea sângelui și înlocuind-o cu o lumină blândă, alb-gălbuie, ce-mi străbate straturile pielii și mă face să strălucesc precum un pom de Crăciun. Cred că asta este abia a doua mea experiență de acest gen, așa că mă abțin cu greu să nu întrerup contactul, altfel consecințele ar putea fi fatale.
Văd cu colțul ochiului cum porțile se deschid lent, împinse în lături de magia noastră combinată și un peisaj alb, de fum gros ni se înfățișează în toată splendoarea lui. Știu, deși nu văd nimic, că acum începe judecata pentru tânărul din România. Nu o să dureze mult, dar chinul lui va fi agonizant. Oftez încet și închid ochii, căutând în străfundurile minții mele amintirea zilei în care am experimentat frica adevărată.
Înconjurată de o ceață lăptoasă, atât de densă încât puteam să o tai cu cuțitul, am căutat cu disperare o cale de scăpare. Siluete fără chip și forme lipsite de contur mi s-au perindat pe rând prin fața ochilor, redând scene ce probabil ar fi trebuit să însemne ceva pentru mine. Le-am urmărit de la distanță, ca un simplu spectator al propriei vieți, dar când a venit momentul să aleg, am dat-o-n bară. M-am lăsat amăgită de vorbe dulci rostite de-o voce ademenitoare și, în delirul meu, aproape am ucis Ucenicul Constelației prezente la Ceremonia mea de Primire.
Abia câteva săptămâni mai târziu, Sirius mi-a explicat că trecerea mi-a fost tulburată de un demon din Sălbăticie, care a profitat de vălul subțiat dintre lumi pentru a pune ghearele pe o Stea. Tot el mai crede și că amnezia mea se datorează acelui eveniment nefericit și, dacă are dreptate, atunci aceasta nu e permanentă. Dar, sinceră să fiu, am sentimente amestecate legate de ipoteza lui.
Firul gândurilor mi-e întrerupt de o tuse îndepărtată, ce mă face să tresar violent. Se pare că testul profesorașului s-a încheiat destul de repede, iar el l-a trecut cu bine. Aproape cad de pe picioare – vraja care deschide Porțile fiind extenuantă – dar un braț puternic îmbrăcat în mătase albă mă prinde cu delicatețe de talie, obligându-mă să rămân dreaptă. Întorc capul și mai văd un Gardian sprijinindu-l pe Sirius, în timp ce alți patru sau cinci pătrund în norul gros, cu sulițele ridicate. Știu, din proprie experiență, că fără ajutor din exterior nu va reuși să treacă pragul, iar creaturile întunecate vor profita pentru a se hrăni din magia lui proaspătă. Stelele sunt extrem de vulnerabile înafara zidurilor protectoare ale Palatului – la fel cum sunt și demonii pe teritoriul nostru, de altfel.
Câteva momente mai târziu îi văd printre ploapele ce încep să mi se îngreuneze pe Gardieni reîntorcându-se cu tânărul pe pământurile Palatului. Pare a fi cu cel puțin un cap mai înalt decât mine și prin cămașa subțire zăresc conturul vag al mușchilor lui. Chipul însă i-e ascuns de o claie de păr auriu, lung până la umeri.Totuși, cumva, simt că l-am mai văzut înainte. Ultimul lucru pe care îl zăresc, înainte să-mi pierd cunoștința este inelul cu safir într-o cutiuță îmbrăcată în catifea, dar sunt aproape sigură că aceea este o halucinație provocată de slăbiciunea mea fizică și pshihică.
Mă trezesc câteva ore mai târziu întinsă pe patul din cameră, cel mai probabil, adusă de Gardianul care mă susținea. Suspin adânc, știind că o săptămână de acum încolo nu o să mai fiu bună de nimic. Asta este marea diferență dintre un Ucenic și o Constelație matură. Dar cum aș fi putut să-l refuz pe Sirius?
În orice caz, dacă nu ar fi fost voceea aceea sâcâitoare din mintea mea, nu cred că aș fi deschis ochii prea curând. Un glas masculin, catifelat pe care nu l-am mai auzit nociodată, totuși atât de familiar îmi striga încontinuu numele precum o mătanie tainică. Mai lenevesc câteva minute în pat, pipăind cu vârful degetelor cearceaful alb, apoi decid că ar trebui să-mi fac datoria de viitoare Constelație și să-i prezint noului venit împrejurimile.
Totuși, de unde să-l iau? Locul ăsta e atât de mare, încât nu cred că mi-ar ajunge o săptămână să-l colind pe tot. Mă ridic suspinând dintre așternuturi și îmi schimb rapid rochia cu una de culoarea cerului senin. Palatul n-o să se micșoreze cu cât eu zăbovesc mai mult – ba dimpotrivă! Nu mai pierd vremea în fața oglinzii să-mi aranjez părul – căci știu că propria reflexie mi-ar fura prea multe clipe prețioase – ci ies pe coridor, cu mâna încă între bucle. Dar nici bine nu închid ușa în urma mea și mă trezesc că intru cu nasul în pieptul unui munte de om.
— Uită-te pe unde mergi! îl apostrofez eu, înălțând capul pentru a-l vedea mai bine.
Numai că rămân cu gura căscată – la propriu – când îi văd chipul frumos, dar mai ales, povestea din privire. Ochii lui par să ducă o luptă continuă, identică cu cea purtată de neamul nostru cu demonii. În irisul drept, de un albastru deschis, ireal, se scaldă o tristețe nebănuită, înecând în propriile lacrimi o inocență de copil. Ochiul stâng, precum jarul aprins, este însă personificarea fericirii în care dansează umbre întunecate. Războiul dintre ochii tânărului face ca toate emoțiile ascunse în spatele acestora să se neutralizeze reciproc.
— Sofia! exclamă el, când privirile ni se împletesc.
Mă chinui să închid gura, conștientă fiind că deja și-o fi făcut o impresie greșită despre mine și mă dau doi pași înapoi, lipindu-mă cu spatele de ușa de la cameră. Măcar acum știu cui îi aparține vocea din halucinațiile mele. Cu toate acestea, odată cu descoperirea, în minte-mi înflorește o altă întrebare sâcâitoare. Sau mai multe. Mi se învârt prin cap precum un roi de albine gata să mă-nțepe la cel mai mic semn de slăbiciune.
— Mulțumesc mult, David, spune tânărul, întorcându-se înspre Ucenicul care-l însoțise – și pe care nu l-am observat până acum. Mă descurc de aici.
Bărbatul – căci, în ciuda frunții lui lipsite de riduri, David are cel puțin dublul vârstei pe care o am eu – se încruntă în direcția mea, dar nu protestează. Nu e o surpriză pentru mine că nici un aspirant la titlul de Constelație nu mă place, tocmai din cauza neîndemânării mele. Sunt de părere că ocup locul unei Stele care merită și, sinceră să fiu, nu prea pot să-i învinovățesc.
Îl urmăresc pe David din priviri, până ce mi se pare că ajunge destul de departe, pe urmă mă reîntorc la analiza profesorașului din fața mea. Adică, cred că este el, din moment ce nu am auzit să mai fi sosit cineva în ultimele douăzeci și patru de ore. Este, poate, mai înalt decât crezusem inițial, dar în ciuda acestui lucru, pare grațios, mai elegant și mai rafinat decât voi reuși eu să fiu vreodată. Observ că și-a schimbat hainele sărăcăcioase cu un costum specific slujitorilor Palatului de Cleștar, iar părul lung și l-a prins la baza capului. Arată precum un prinț fermecător, un Zeu al frumuseții din legendele muritorilor.
— De unde îmi știi numele? articulez cu greu, după ce reușesc să trec peste șocul provocat de aspectul lui fizic.
— Sofia, nu mă mai ții minte?
Nu știu cum se face, dar atunci când termină de rostit întrebarea, ochiul drept începe să-i strălucească mai tare, pictându-i fața în albastrul amărăciunii. Reușesc cu greu să clatin din cap în semn de răspuns, simțind, pentru prima dată de când am ajuns aici, o durere apăsătoare în capul pieptului. Propriul trup pare că mi se înstrăinează de minte, iar asta este cu atât mai ciudat, cu cât Palatul împiedică separările de acest gen.
Plec capul, rușinată de reacțiile mele puerile, iar ochii îmi cad asupra safirului de pe inel. Oare el este de vină pentru toate ciudățeniile? Tânărul pare să ghicească la ce mă gândesc, căci îmi prinde mâna între degetele sale calde și o duce încet la gură, depunând un mic sărut pe spatele pălmii.
— Ți-am oferit inelul ăsta anul trecut de ziua ta, spune pe vocea-i domoală, iar aerul fierbinte pe care-l expiră îmi gâdilă pielea înghețată, trimițându-mi fiori pe șira spinării. Nu-ți plăceau diamantele, așa că am ales o nestemată care să ți se potrivească cu ochii.
El mi l-a dăruit? Mă trezesc gândindu-mă la gravura fină de pe argint și realizez că-i știu numele. Îl știusem dintotdeauna și, poate că la un moment dat, chiar îl îndrăgisem. Dar asta e o poveste dintr-o altă viață.
Își așază palma pe obrazul meu înfocat, mângâindu-mi-l cu degetul mare, iar eu nu mă pot abține și ridic privirea, căutându-i ochii heterocromatici. Nu știu ce părere am avut înainte despre ei, dar acum mi se par mai frumoși decât orice altceva. Își trece brațul în jurul taliei mele, apropiindu-se cu pași mărunți și închizând distanța dintre noi.
— Sofia?
Numele meu sună atât de natural pe buzele-i ademenitoare! Dar oare cum se aude al lui rostit de vocea mea copilăroasă? Aș vrea să fac o încercare, să las literele să mi se rostogolească una după alta peste roșeața gurii mele mici, însă, în loc de „Bogdan”, mă aud punând una dintre cele mai tâmpite întrebări:
— Ce faci aici?
Îl aud chicotind ușor, amuzat probabil de prostiile pe care reușesc să le scot pe gură.
— Mi-a fost dor de tine, Steaua mea de la apus, răspunde șoptit, aplecându-se ușor.
Respirația lui caldă îmi mângâie obrajii, care mai mult ca sigur, au prins deja o culoare magenta, iar eu mă întind la rândul meu, căutându-i buzele. Poate că, ceea ce fac este lipsit de orice urmă de logică, dar nu-mi mai pasă, căci, atât mintea, cât și trupul, au încetat demult să mai asculte de mine, lăsându-mă în ghearele nemiloase ale dorințelor primordiale. Numai că, oricât de arzătoare mi-ar fi pofta de a-l săruta, mai puternică se dovedește a fi voința de fier a destinului, ce râde cu lacrimi de nefericiții care-i cad în plasă.
— Blocați intrarea, spune o voce ascuțită, care mă face să tresar, readucându-mă cu picioarele pe pământ.
Sărim amândoi departe unul de celălalt și îi facem loc femeii să intre. Este mică de statură și cam plinuță, dar rochia roșie pe care o poartă o face să arate cu câțiva centimetri mai înaltă și cu câteva kilograme mai suplă. Privesc lung în urma ei, încercând să îmi amintesc dacă este una din prietenele mamei sau vreo altă Ucenică de-a Făuritorilor, însă creierul refuză să mă ajute. Dar, asta este cea mai mică dintre problemele mele.
Crezusem – sau poate sperasem – că, dacă momentul mi-ar fi întrerupt din cine știe ce motive, și dorințele astea periculoase și ilogice mi-ar dispărea. Dar nu s-a întâmplat așa, ba dimpotrivă! Și nu-mi dau seama dacă totul este doar o iluzie țesută cu măiestrie de mintea mea ce căută disperată romantismul, sau sunt sentimente autentice, îngropate în inima-mi înghețată și redescoperite luni mai târziu. Vreau să aflu, iar asta, dacă mă gândesc bine, nu este chiar așa greu.
Mă întorc pe călcâie atât de rapid, încât aproape îmi pierd echilibrul și-l prind strâns de mână. Cum de nu m-am gândit la asta mai devreme? Ușile sălii în care are loc Balul Selenar se deschid doar în fața cuplurilor a căror sentimente adevărate se împletesc armonios, dând naștere la ceea ce oamenii numesc iubire.
— Vino! îi cer, trăgându-l ușor după mine.
Nu-i spun mai multe și nici el nu-mi cere detalii. Poate asta este o formă sigură de încredere oarbă – iar dacă este așa, atunci trebuie să învăț să o dobândesc și eu, căci nu pare periculoasă, ci mai degrabă, o sursă infinită de fericire, acea fericire. Îmi zâmbește ștrengărește, fața fiindu-i luminată de culori calde, revărsate din ochiul lui stâng. Parcă-i stă mai bine așa! Iar eu mă simt altfel. Mai veselă și, oarecum, mai frumoasă decât de obicei, deși altădată purtam rochii brodate manual cu aur ori argint și împodobite cu nestemate.
Plutim împreună de-a lungul holurilor imaculate, trecând în viteză pe lângă Stele singure sau grupuri de suflete visătoare și coborâm pe malul Lacului Luminilor Cerești – versiunea noastră de cer înstelat. Valurile întunecate se unduie lin, umflate de o adiere rece și împrăștie în jur sclipiri de diamant, ce zboară în aer precum licuricii. Deși nu m-am apropiat niciodată de construcția rotundă care se înalță mândră în mijlocul lacului, peisajul pe care mi-l oferă acesta este, fără doar și poate, favoritul meu. Nu m-aș sătura în veci să-l privesc.
Cu toate acetea, acum am ocazia să-l admir dintr-un unghi diferit, așa că înghit nodul ce mi se pune în gât și pășesc temătoare pe podul de piatră șlefuită ce leagă malul lacului de sala de bal. Nu pot să-mi înțeleg frica, nerăbdarea ori fericirea, căci indiferdnt cum le-aș privi și le-aș analiza pe fiecare în parte, ele îmi par nejustificate. De ce să mă bucur că l-am întâlnit? Pentru ce să aștept înfrigurată răspunsul magiei din jurul sălii? Care să fie motivul pentru care picioarele mă poartă cu o viteză crescândă de-a lungul aleii? Nu trebuie să mă uit peste umăr ca să fiu sigură că tânărul este imediat în spatele meu, urmându-mă îndeaproape. Inima-mi bate ca nebuna, mai să-mi sară din piept și știu că orice apăsare oi fi simțit până acum îngreunându-mi pașii, acum s-a dizolvat, oferindu-mi aripi ușoare în locul lanțurilor de plumb ce mă țineau legată.
Mă opresc abia atunci când ajung la un pas de ușile masive de sticlă, în spatele cărora abia reușesc să zăresc câteva siluete răzlețe. Vraja ce înconjoară sala ferește dansatorii de ochii iscoditor al curioșilor, protejând cea mai veche și mai pură formă de magie existentă – sau, cel puțin, asta mi s-a spus. Probabil Bogdan se întreabă de ce nu intru, căci îl văd cu colțul ochiului cum mă privește curios, atunci când ajunge în dreptul meu. Mă întreb, oare ce o crede despre mine? Cum este fata cu care, mai mult ca sigur, mă compară încă din clipa în care m-a văzut? Sigur, arăt ca ea, am vocea ei și poate chiar și sentimentele fetei. Dar acea Sofia nu a murit în accident, ci a dispărut pe vecie, iar eu am prins viață, conturându-ma din praful și pulberea ei. Nu sunt ea, sunt o copie fără amintiri. Totuși, până și clonele ar trebui să fie fericite, nu?
Numai că, nu știu cum să deschid ușile și mi-e imposibil să-i mărturisesc asta. Dacă va face stânga împrejur și mă va lăsa singură aici? Pipăi aerul de lângă mine, căutându-i disperată mâna și, când i-o găsesc, îmi împletesc degetele cu ale lui. Măcar așa, nu mă va putea surprinde. Cu toate acestea, neprevăzutul apare din altă parte.
Un sunet înfundat mă face să tresar, urmat îndeaproape de câteva note muzicale firave, care se înlănțuiesc pe un singur fir nesfârșit, formând ceea ce oameni numesc melodie. Rafinat și feeric, nu am mai auzit un cântec asemănător vreodată. Privesc fascinată cum ușile masive se dau încet în lături, dezvăluindu-mi o sală înțesată de lume, râsete și voie bună. Nu reușesc să văd pereții, căci încăperea e atât de mare, încât aceștia se pierd într-o ceață colorată, dar presupun că seamănă cu stâlpii înalți, îmbrăcați în mătase albastră cusută cu fir de aur, ce susțin plafonul boltit și transparent. Admir vrăjită cuplurile strălucitoare care se învârt cu grație pe ringul de dans, desenându-și propriile sentimente prin pașii pe care-i fac pe podeaua lucioasă. Până la urmă, văd că am păstrat sentimentele autentice ale vechii Sofia, căci ușile nu s-ar fi deschis în veci, dacă nu ar fi primit ceea ce ne cer de secole întregi.
— Îmi acorzi acest dans? îl aud pe Bogdan întrebând.
Curioasă, mă uit în jur și, când îl zăresc, pe jumătate aplecat în fața mea, las un chicot să-mi scape printre buzele înroșite. Nu știu dacă încearcă să semene cu prinții din cărțile muritorilor sau dacă cunoaște vreun protocol de care eu nu am habar. Totuși, indiferent de răspuns, el pare în ochii mei un zeu, căci blestemul pe care l-a aruncat un demon asupra mea slăbește cu fiecare atingere sau vorbă de-a lui. Îmi umezesc buzele și-l strâng ușor de mână, înainte să-i răspund:
— Acum și pe vecie!










