Prolog
"La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme, iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghiţită.“
(Blaise Pascal, ”Cugetări“)
Şi ne întrebăm cateodată care este rolul omului pe acest pământ! Este oare acela de a se supune mereu, cu capul plecat, în faţa neputinţei sale? Este acela de a îngenunchea la fiecare pas şi de a săruta cu ardoare pământul pe care-l calcă? Sau datoria sa este să se sacrifice pe sine, în numele unor tradiţii şi obiceiuri care nu fac altceva decât să îl conducă spre agonie?
Problematica naturii umane a fost un adevărat mister încă de la începuturi; și, chiar şi acum, după atâtea veacuri, această problemă continuă să fie discutată.
Este adevărat că în trecut nu era o prea mare diferenţă între un om şi un animal. Amândoi vânau pentru a putea supravieţui. Dacă animalele puternice le ucideau pe cele slabe, la fel se întâmpla şi în rândul oamenilor. De-a lungul timpului însă, omul a evoluat, depaşindu-se pe sine. Încetul cu încetul, fiecare om a devenit propriul său stăpân şi şi-a susţinut drepturile pentru libertate.
De fapt, omul este mai mult decât atât. El este o fiinţă vie şi unică mai presus decât orice altceva. Este un infinit de gânduri şi emoţii, iar superioritatea sa este de netăgăduit. Este o persoană unită în cuget şi simţire, şi mai mult decât atât este un amalgam de sentimente.
În plus, cum altcumva ar putea să fie această fiinţă bipedă întru totul superioară? Este adevărat că nu a fost aşa de la început. În istoria umanitaţii au existat şi perioade când omul era privit drept ceva mai puţin decât uman, când singurul lui drept era acela de a se supune. Astfel de exemple pot fi multe, inclusiv sclavia practicată în America de Sud sau opresiunile unor civilizaţii care îşi nedreptăţeau propriul popor. În aceste locuri, nerespectarea drepturilor omului şi clasificarea sa în funcţie de ranguri a devenit oarecum o religie. Civilizaţia trebuia să i se supună, riscând altfel la pedepse grave. Şi măcar dacă ar fi meritat să trăiască chiar şi pentru câteva secunde fericirea supremă! Dar nu, întrucât pedepsele nu erau întotdeauna uşoare, ci cu toate că moartea survenea la sfârșit, cei oropsiţi îndurau chinuri precum arderea pe rug, ştrangularea sau chiar mutilarea. Aceste practici au devenit o tradiţie care ilustra în viziunea celor care o exercitau o adevărată dreptate pe deplin justificată. Se întemeiau în acest fel datini şi obiceiuri care aveau să aibă ecou peste secole dar şi numeroase victime. Crimele împotriva umanităţii au devenit astfel mai mult decât grăitoare şi oriunde au fost aplicate şi indiferent în ce mod, ele răpeau dreptul inalienabil al omului de a fi o persoană. Se spune că tradiţia este cea care deosebeşte popoarele între ele, dar când în numele acesteia se sacrifică vieţi, aceasta nu este decât o crimă.
Şi chiar dacă ai încerca să îi explici omului de atunci că drepturile sale sunt încălcate, rezultatul ar fi întotdeauna nul. Şi cum ar putea fi altfel, când acela nu îşi cunoştea, ba mai mult, nu îşi înţelegea nici măcar propria condiţie umană? Nu cunoştea faptul că viaţa ar putea fi şi altfel, mai dulce şi mai frumoasă. Au existat însă şi oameni care s-au hotărât să încerce a-si schimba destinul, să evadeze din lanţurile în care soarta îi ţinea captivi. Au apărut în acest fel revoluţiile, care, deşi au culminat cu adoptarea unor declaraţii ale drepturilor omului, nu întotdeauna au avut efectul dorit. În pofida faptului că societăţile s-au dezvoltat, cutuma a continuat să reprezinte o lege nescrisă, care avea în cele din urmă să le aducă acolo de unde plecaseră.
Poate că timpul va aduce o schimbare, gândeau unii la momentul respectiv. Şi avuseseră dreptate! În anii care au urmat, umanitatea s-a dezvoltat şi ea, iar oamenii au devenit egali. Li se afirmau drepturile şi libertăţile şi deveneau liberi precum pasărea cerului. Această realitatea avea însă limitele ei, întrucât, undeva, într-un sat din inima Turciei, fetele erau privite precum nişte obiecte grăitoare sau cel mult precum un animal cu suflet. Singurii care aveau drepturi erau barbaţii, dar nu şi ele. Abia dupa ce ajungeau la vârsta bătrâneţii, văduve fiind, puteau să ia controlul asupra familiei. Şi, cu toate că, în tinereţea lor, toate fetele fuseseră persecutate şi obligate să se supună familiei şi mai apoi bărbatului, când dreptul de a persecuta la rândul lor le revenea, îl practicau fară nicio abţinere.
Aceasta este cruda realitate a satului Kirazli, unde opresiunile continuă să aiba loc chiar şi astăzi. Dacă barbaţii de aici au părăsit cel puţin o dată hotarul acestui cătun, fetele nu au făcut-o niciodată. De fapt, niciuna dintre ele nu s-a gândit vreodată să iasă în afara meridianelor acestui loc. Nimeni, cu excepţia lui Ailee, fata căpeteniei satului.
Ailee Dogan era diferită! Îi plăcea mereu să viseze la lucruri imposibile precum acela că ar putea într-o bună zi să meargă în capitală împreună cu tatăl şi fratele ei. Îsi dorea atât de mult să aibă drepturi precum barbaţii, dar niciodată nu îndraznea să le ceară. Stia că dacă ar face asta, însaşi propriul tată ar omorî-o în bătaie. Şi astfel, singurul lucru pe care îl putea face era să spere că într-o bună zi se va întâmpla o minune.
Ca situaţie materială nu îi lipsea nimic. Familia Dogan deţinea arii întregi de pământ, pe care îl cultiva cu orez și se bucura de un prestigiu aparte în comunitate, în calitate de familie conducătoare. Inclusiv maşini şi servitori erau puse la dispoziţia fetei, dar la ce îi foloseau toate acestea când nu avea libertate şi fiecare pas îi era urmărit?
Avea însa o educaţie aleasă, la fel ca şi fratele ei. Citise multe cărti din care a înţeles că există locuri în această lume, în care o fată poate să facă ce îşi doreşte fără să se teamă de o pedeapsă. A citit despre poveşti de iubiri nemuritoare, dar niciodată nu a înţeles cu adevărat acest sentiment. Dar cum ar fi putut să înţeleagă, când fusese învăţată că a iubi un băiat neales de familie este echivalent cu propria condamnare la moarte?










