Supraviețuitorii

Capitolul I

Mă uit la cartierul abandonat. În multe blocuri numai e nimeni. Pe ici pe colo mai găsești câte un apartament cu oameni care își țin animalele afară. Traversez strada, după ce aștept să treacă o turmă de oi. Vasile ciobanul, fost orășean sau actual orășean, cum vreți să-i spuneți, își duce oile să pască pe terenurile pline de gunoaie de lângă lacul Pantelimon. De ce am zis înainte că poate să i se zică fost sau actual orășean ciobanului? Căci orașul, ce a fost odinioară capitală, acum există cel mult ca sătuc plin de hoți ai fierului vechi. Trec pe lângă Gigel, care a mai găsit niște fier beton. Mă salută cu o mână și își vede în continuare de treabă. Acesta se îndeletnicește, ca atâți alții, cu extrasul fierului pe care-l vinde mai apoi intermediarilor care-l duc în fostul port Constanța, actuala Noua Varnă. Pe stradă dau de tanti Aurica care vinde flori și se plânge că nu mai moare lumea să-i cumpere și ei florile. Reușește însă, să-mi vândă o găină pe care o omoră în fața mea și mi-o pune într-un sac de cânepă. O iau acasă la blocul o sută opt și o stochez în fostul televizor. A mers după catastrofă numai când Viorel îl pornea cu generatorul lui electric și mai prindea câte un post străin, în rest numai ceață. Pe sărmanul Viorel l-am îngropat ieri după ce niște țigani i-au spart casa pentru generator și i-au sfărâmat capul cu un bolovan.

-Ei!Ei!Ei!

-Ce faci bosule?

Ies din cameră și-l văd pe Radu în pragul ușii sprijinindu-se pe vechea ușă putrezită și cazută.

-Să repari și tu ușa asta sau ia-ți una nouă.

-De unde? Nimeni nu le aduce din afară și în țara asta nimeni nu se mai pricepe la nimic, decât la furt.

-Adevărat!

-Chiar eu nu mai am ușă, îmi ascund marfa și dorm în canalizare de frică să nu mă jupoaie careva.

-Ce ai azi?

-Ca de obicei! Kent, Malboro și...

-Lasă-mă că mă las de fumat. Numai țigări din ce în ce mai proaste fac ăștia!

-Ce să faci nene, așa-i în iad.

-Cum zicea popa ăla... A! Matei!

-Care?

-Nu știi? Ăla care a murit de tuberculoză săptămâna trecută și care predica întro capelă făcută de bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte! Și pe care l-au alungat hoții din biserică ca s-o dezmembreze și s-o vândă.

-Ce zicea?

-Că urgia este pentru păcatele părinților noștrii care au nenorocit țara și că acum vom fi din ce în ce mai rău până ajungem în rai.

-Eu mă duc în iad că numai în el trăiesc de atâta timp și dacă voiam să cunosc liniștea emigram de mult.

-Și asta-i adevărat!

Comerciantul tras la față, gălbui și cu ochii roșii tace pe moment și se uită jos cu o deznădejde de înmormantare.

-Cât vrei?! Ia spune!

-Zece bufnițe!

-Prea mult și plus de asta nu am decât ruble să-ți dau !

Strâmbă din nas și eu încep să mă enervez.

-Ia mă bulangiule, că nu-ți strică și să știi că a crescut moneda.

-A crescut ieri, dar azi o fi scăzut.

-Dar nu vreau ruble de astea, ci ăștia care mă aprovizionează săptămâna asta cer obligatoriu bufnițe. Nu înțelegi? Ei nu acceptă altceva.

-Schimbă și tu la cineva, la un centru d-ăla.

-Și eu îi dau dracu, dar ce să fac păcatele mele?! Ăia-s niște cămătari ordinari și au amenințat că mă schingiuiesc dacă mă prind, am o datorie la doi sau trei și la ăștia datoriile cresc zilnic. Nu știi ce a pățit Bogdan? L-au aruncat legat în râu.

-Te rog eu, să moară familia mea, că nu mai pot fără țigări...

-Nu ziceai că te lași?

Îl țintuiesc cu o mutră turbată și el se dă doi pași înapoi, apoi se apropie discret pâna la câțiva centimetri de urechea mea și spune privind hipnotizat pe perete.

-Bă știu prietene că ți-e greu, nici pe mine nu mă plouă cu zmeură și aur, nu mai spun de cămătarii și tâlharii de care orice vânzător fraier se teme, dar ai dreptul, la fel ca mine, de un moment de destindere înainte șă-ți azvârle țeasta în gol. Oricum o să găsesc niște soldați ruși, care trec prin zonă, să-mi schimbe rublele în bufnițe.

Face cu ochiul ca un supaviețuitor adevărat și eu îi dau cinci sute de ruble, pe care le cercetează temeinic mirosindu-le, lingându-le și trecându-le prin detectorul intuiției. Apoi le îndeasă în buzunarul improvizat al zdrenței și exclamă cu un accent glacial:

-Par reale!

Îmi strânge mâna grăbit și impacientat și își ia grijile cu el. Îl opesc și-i smulg un pachet din buzunar. Vrea să-și ceară scuze că a uitat, dar îi trag una peste ceafă și ne despărțim fără un la revedere.

-Nu-ți pierde capul camarade, îi strig împins de forța neintenției, în vremurile astea și oricând noi, aprovizionatorii de vicii, suntem cei mai mari medici ai omului, că-l facem să-și ia gândul de la soarta trupului său.

Dispare ca un fum zăngănind balustradele scărilor cu cratere ciupite în ele. Îmi fumez drogurile murmurând nemulțumiri pentru că putreziciunile astea mi-au sugrumat, nu plămânii, ci ultima amintire a unei țigări OK, și eu fumez de la nouă ani. Pentru că nu doream să zac îmi iau găina și vagabondez nițel mergând printre craterele, parcă de asteroid, și am curajul să-mi risc puțin ce a rămas din această umbră. Ajung la piața Delfinului, numit de străbuni Cercul Foamei, și observ cum niște țigani descarcă marfă din căruțe, exclusiv pește, legume și fructe stricate. Sunt asistați de un superior cu un costum de om civilizat, un asiatic negroid cu ochelari și pipă electronică care dă ordine găștii de negustori ce nu-i înțelegeau toate cuvintele alogene, dar simțeau ce spune. Anostul liniștit al furnicărimii pieței s-a uitat pe sine un timp când a căzut un bloc fără vârf întro prăbușire ce a ridicat praful și duhoarea stricăcioasă a produselor. Eu nemaiavând bufnițe sau ruble escaladez un drum răsucit în sus și cobor pe o uliță mai retrasă, unde duzii creșteau din nisipul asfaltos la umbra blocurilor înclinate spre sfârșitul banal al oricărei cioplituri omenești. Uite domne, am făcut imprudența să adorm în părculețul ăsta de duzi cu blocurile ce sugrumă lumina și mi s-a șterpelit pasărea. Dar dacă tot m-am trezit din ațipire pot să vă destăinui, celor ce citiți, basmul tragic în care mă zvârcolesc. Țara aceea ce s-a numit...a, da, România, nu mai ființează. În locul ei târâturile și șobolanii ce-i escrocheză dau un război al existenței în timp ce vulturii cu blazon străin culeg resursele pământului pe care mișunăm noi. Acum sper ca, după ce revin la realitatea mea, singura realitate din univers, să mă prefac din omidă în fluture, adică din fraier în șmecher.