Prolog
Jessica privește hotărâtă încă o dată spre coala de hârtie din mâinile sale. Aceasta este cererea sa de demisie pe care și-a adunat în sfârșit curajul să o scrie.
Ia de mult în considerare să plece de unde lucrează, însă lipsa unei alternative și siguranța unui venit constant au făcut-o să strângă din dinți și să îndure– șefa a cărei misiuni constă parcă în a o munci până la epuizare, programul de muncă prelungit adesea cu ore extra pentru care nu a primit niciodată banii cuveniți, faptul că nu se înțelege deloc cu colegii de muncă. Însă i-a ajuns!
Străbate coridorul lung, de un argintiu mat, și bate în ușa încăperii care va fi martoră la eliberarea sa. Așteaptă până ce i se răspunde plictisit că poate intra și se așază pe scaunul din fața biroului din lemn de stejar.Este de menționat faptul că femeia cu ochelari de după monitor, ce probabil se joacă în loc să se ocupe de ceea ce are de făcut, nu s-a sinchisit să afle cine vine la ea.
—Demisionez, zice lăsând cererea pe suprafața plană.
Agatha, pe numele său, se oprește pentru moment din ce făcea. Îi cercetează cu atenție expresia facială și, văzând-o mai decisă ca niciodată, constată că nu are cum să o facă să se răzgândească. Pufnește.
—Și actul de demisie ? se uită cu superioritate peste ochelari
—Adineauri l-am pus pe masă, lângă calculator. Nu ați observat?
Prinsă cu mâța-n sac, Agatha se scuză și citește preț de câteva momente ce i-a fost dat. O undă de surprindere îi traversează chipul, dar acesta îi redevine imediat inexpresiv. Rostește ironic:
—Felicitări, doamnă Geller. Sunteți în mod oficial liberă și absolvită de orice îndatorire. Puteți pleca.
Gata cu umilințele, gata cu exploatarea și antipatia dintre ea și restul angajaților! A pus punct o dată pentru totdeauna coșmarului. O să se reangajeze undeva unde nu va exista antipatie, unde nimeni nu o va exploata și unde va primi banii aferenți orelor de muncă în plus.
Se simte ca și cum ar păși pe noruleți și mai că ar fluiera în timp ce merge să-și adune lucrurile, dacă n-ar fi și ceilalți. De ce să le arate cum e și se simte fericirea adevărată?
Într-un număr mic, toate lucrurile ei au încăput într-o singură cutie pe care o pune în portbagajul mașinii personale.
Fiind aproape ora 4, pleacă direct spre grădinița la care și-a înscris fiica, fericită că, nu tatăl său– bunicul micii comori pe care o are, ci ea în persoană o va lua. Jolly a sa reprezintă totul pentru ea. O iubește atât de mult încât ar face și ar sacrifica orice, dar absolut orice, ca să o știe bine și cu zâmbetul pe buze, bucurându-se de fiecare clipă a vieții fără ca nimic să-i lipsească. Minunea sa, numai a sa pentru care niciun preț n-ar fi prea mare!
În mașină, Jolly se joacă cu păpușa pe care i-a luat-o în urmă cu câteva luni, când a împlinit 5 anișori și cu o figurină ce întrupează un cal.
—Domnișoară păpușică, fii cuminte și dă-i un pupic domnului căluț!
Jessica se abține să nu râdă.
Apoi vocea gingașă i se aude din nou în liniștea din automobil, de data aceasta mai autoritară:
—Dacă nu încetați, vă pedepsesc! Nu vă mai bateți!
Curioasă, Jessica își aruncă peste umăr privirea. Ceea ce vede i se pare ireal.
Căluțul și păpușica se află în poala fetiței, nu în mâinile sale și se mișcă de unele singure, ciocnindu-se și îndepărtându-se. Păpușica dă cu brațele, iar calul se ridică pe picioarele din spate, lovindu-și adversara în burtă. Cea din urmă îngenunchează pentru o clipă, dar fața-i nu îi este transfigurată de durere, ci de o dorință aprigă de răzbunare și sânge.
Clipește neîncrezătoare, având certitudinea că nu vede bine, dar când cele două jucării ce au prins viață se opresc și îi fac cu mâna, respectiv cu piciorul, se albește la față, sângele îi îngheață în vene și devine incapabilă de a reveni cu privirea la drum.
—Mami, mami, ai grijă!
Avertizarea fetiței vine prea târziu, în momentul în care impactul cu o mașină venind de pe contrasens nu mai poate fi evitat.










