Culoarea Inocenței

Orașul se trezea în nuanțe de gri și oțel, un decor pe care Mara învățase să-l ignore. La șaisprezece ani, viața ei se rezuma la o singură axiomă: dacă nu ești văzută, nu poți fi rănită.

Mara păși pe trotuarul aglomerat din sectorul central, cu privirea ațintită spre vârful pantofilor ei uzați. În jurul ei, forfota era o simfonie de culori vii. Cei cu ochi albaștri – stăpânii luminii – treceau cu trăsături nobile și priviri care păreau să scaneze densitatea aerului. Cei cu ochi verzi, stăpânii naturii, lăsau în urma lor o dâră ușoară de miros de ploaie și pământ reavăn. Ea, cu ochii ei căprui, era doar un obstacol de carne și oase într-o lume de zei.

Un bărbat în costum, cu irisuri de un albastru electric, trecu prin dreptul ei și o lovi cu umărul, trimițându-i geanta la pământ. Nu s-a oprit. Nu și-a întors privirea. Pentru el, Mara nu fusese un om, ci o denivelare a trotuarului.

Mara oftă, aplecându-se să-și adune cărțile. Degetele ei, subțiri și palide, tremurau ușor. Ești doar un fundal, își spuse ea, o mantră pe care o repeta în fiecare dimineață.

— Te-au văzut?

Vocea era joasă, un murmur familiar care îi încălzi pieptul instantaneu. Mara ridică privirea. Kael stătea lângă ea, sprijinit de un perete de sticlă al unei clădiri administrative. Părul lui blond era ciufulit, iar ochii… astăzi aveau nuanța unui cristal clar, aproape transparent. Kael nu avea o singură culoare; el era tot spectrul și, în același timp, niciunul.

— Nu, șopți ea, ridicându-se. Ca de obicei.

Kael se desprinse de perete și păși lângă ea. Prezența lui era ca un zid. Oamenii care, cu o secundă în urmă, ar fi trecut prin ea fără remușcări, acum se dădeau la o parte, cu privirile plecate sau pline de o invidie veninoasă. Era un Cristalin. Era periculos, era imprevizibil și, din motive pe care nimeni nu îndrăznea să le conteste, îi aparținea ei.

— Într-o zi, îi spuse Kael, fără să se uite la ea, o să-i fac să plătească pentru fiecare secundă în care te ignoră.

— Nu, Kael, zâmbi ea amar. Nu trebuie. Dacă încep să mă vadă, o să încep să devin o țintă. Prefer să fiu o umbră. E mai sigur așa.

— Nu ești o umbră pentru mine, Mara.

Mara simți cum inima îi ratează o bătaie. Era singura minciună frumoasă pe care o accepta în fiecare zi. Se îndreptară spre liceu, unde tensiunea plutea în aer ca electricitatea înainte de furtună. Zvonurile despre „dispariții” deveniseră subiectul principal al șoaptelor de pe holuri. Oameni care adormeau și nu se mai trezeau. Umbre negre lăsate în urmă pe pereți, ca niște amprente de cerneală ale unor suflete smulse cu forța din realitate.

Statul spunea că sunt doar zvonuri. Știrile oficiale arătau oameni zâmbind, plecând în vacanțe lungi. Dar Mara știa. Mara simțea o vibrație ciudată de fiecare dată când trecea pe lângă un perete pe care se zicea că a apărut o „umbră”.

O vibrație care îi făcea ochii căprui să pulseze, pentru o fracțiune de secundă, cu o lumină pe care nici măcar ea nu o putea numi.

— Te simți bine? întrebă Kael, observând că ea se oprise brusc în fața porților liceului.

Mara își atinse tâmpla, simțind o durere surdă, ca un gol care încearcă să se umple.

— Sunt bine, Kael. Doar… uneori am impresia că lumea asta nu e construită din materie, ci din amintiri pe care cineva le-a uitat undeva în pod.

Kael o privi lung, ochii lui schimbându-și nuanța spre un violet intens, semn al concentrării.

— Dacă e așa, spuse el, luându-i mâna în a lui, atunci o să fim primii care își amintesc totul.

În acel moment, un urlet veni dinspre curtea liceului. Un elev cu ochi albaștri, încins de aroganța puterii sale, tocmai ridicase un alt elev – un băiat cu ochi căprui – la câțiva metri deasupra solului, cu ajutorul unei rafale de lumină concentrată.

Kael îi strânse mâna Marei și, cu un singur pas, dispăru. Nu dispăru în neant, ci pur și simplu acceleră atât de tare încât realitatea din jurul lui se încovoie. Mara clipi, iar o secundă mai târziu, Kael era deja acolo, în mijlocul curții, cu palma înfiptă în pieptul agresorului, trântindu-l de asfalt cu o forță care făcu pământul să tremure.

Liniștea care urmă fu absolută. Kael stătea deasupra lui, respirația îi era grea, iar ochii îi ardeau ca niște torțe. Mara îi privi de la distanță. Nu era doar un prieten. Era o forță a naturii care, pentru ea, se transforma în liniște.

Ce aș fi eu fără el? se întrebă ea, simțind cum acea întrebare, ca o săgeată, îi străpungea siguranța zilei. Probabil o umbră, la fel ca ceilalți.

Elevul de la sol, un tip masiv cu numele de Valerius, încercă să se ridice, dar Kael îl fixă cu o privire atât de rece încât aerul din jurul lor păru să înghețe. Nu era nevoie de cuvinte. În lumea lor, autoritatea se măsura în cât de mult puteai îndoi realitatea în favoarea ta, iar Kael o îndoia până la punctul de rupere.

Mara înainta timid printre ceilalți elevi, care se dădeau la o parte ca și cum ea ar fi purtat o boală contagioasă. Unii o priveau cu milă, alții cu un dispreț care îi provoca greață. Se opri la câțiva pași de Kael.

— Ajunge, Kael, spuse ea, vocea ei fiind singurul lucru din curtea școlii care nu tremura. Nu merită efortul.

Kael nu se întoarse imediat. Umerii lui erau încordați, iar violetul din ochii lui încă mai pâlpâia, o amintire a energiei pe care o consumase pentru a opri timpul doar o fracțiune de secundă. Când, în cele din urmă, se întoarse spre ea, masca de „zeu” se crăpă. Îl văzu trăgând aer în piept, o respirație forțată, iar trăsăturile lui fine se relaxară brusc, lăsând loc unei epuizări profunde.

— Nu mai are importanță, mormăi el.

Valerius, profitând de momentul de slăbiciune al lui Kael, începu să mârâie ceva despre „favoritismele directorului”, dar un profesor, care observase toată scena, se apropie cu pași mari. Mara își încleștă mâinile în buzunarele hanoracului. Știa ce urma.

— Valerius! tună profesorul. La birou. Imediat. Pedeapsă pentru folosirea neautorizată a puterii în curte.

Niciun cuvânt despre Kael. Niciun reproș. Kael era intocmai ca o sticlă fină de cristal așezată pe marginea unei prăpastii – toată lumea știa că, dacă o atingi, te vei tăia, așa că preferau să se prefacă inexistentă.

Kael făcu un pas spre Mara, dar picioarele îi cedară. Ametelile, prețul accelerării corpului dincolo de limitele umane, îl loviră ca un val. Mara fu acolo în secunda următoare, brațele ei subțiri prinzându-l sub umeri. Greutatea lui o făcu să se clatine, iar amândoi se prăbușiră pe iarba proaspăt tunsă din spatele tribunei de sport, feriți de privirile curioase.

Kael rămase întins pe spate, cu privirea ațintită spre cerul gri, în timp ce respirația lui se regulariza lent. Mara se așeză lângă el, trăgându-și genunchii la piept. Îi trecu ușor degetele prin părul blond, care îi cădea haotic peste frunte. Era un ritual pe care îl repetau de ani de zile; degetele ei păreau să calmeze furtuna de energie care îi curgea prin vene.

— Acum pot să mă odihnesc, șopti el, ochii închizându-se.

— Ești un idiot, Kael, spuse ea, dar fără nicio urmă de ură. Ai putea să-i lași pe alții să-și rezolve singuri problemele.

— Nu și când e vorba de tine, mormăi el, aproape adormit.

Mara rămase tăcută, privind cum un grup de păsări zbura în cercuri largi deasupra orașului. Se simțea prinsă într-o bulă de liniște, protejată de el. Totuși, undeva în spatele minții ei, o voce îi spunea că această bulă se subția. Privi spre umbra pe care o proiectau arborii pe peretele școlii. Îi păru, pentru o fracțiune de secundă, că forma întunecată de pe zid se mișcase independent de crengile copacului, prelungindu-se ca niște degete negre.

Mara clipi și totul reveni la normal. „Ești obosită, Mara,” își spuse ea. „E doar imaginația ta.”

Îl privi pe Kael. Chiar și în somn, ochiul lui stâng, pe jumătate întredeschis, își schimba culoarea – de la un albastru pal la un gri metalic, ca și cum mintea lui ar fi fost încă într-o luptă continuă cu legile fizicii. Se întrebă, pentru prima dată, ce anume a văzut el în clipa în care a accelerat. A văzut el umbrele pe care restul lumii refuza să le privească?

Și, mai presus de orice, se întrebă ce anume a pierdut el în acea secundă, ce bucată din el a fost „ștearsă” pentru a-i oferi lui puterea de a se mișca mai repede decât însăși viața.

Kael rămase nemișcat, cu capul odihnindu-se pe coapsa Marei. Sub atingerea ei, tensiunea din umerii lui se disipa lent, lăsând loc unei relaxări care părea aproape străină pentru cineva ca el. Mara privi spre clădirea liceului. În depărtare, se auzea clopoțelul care anunța începutul orelor, un sunet metalic și rece care îi dădu un ușor frison.

— Trebuie să mergem, Kael, șopti ea, deși vocea îi trăda ezitarea. O să avem probleme dacă lipsim la istorie. Domnul Vance nu e genul care să accepte „oboseala după o luptă” ca scuză.

Kael scoase un sunet stins, un fel de mârâit jucăuș, și își îngropă fața mai adânc în hanoracul ei, inspirând mirosul de praf și hârtie veche.

— Vance e un bătrân plictisit care predă istoria de parcă ar fi un catalog de greșeli umane, mormăi el fără să deschidă ochii. Nu ne va observa lipsa. Iar dacă o face… ei bine, sunt un Cristalin, Mara. Pot oricând să „redirecționez” memoria lui asupra unei prezențe fictive în bancă.

Mara își retrase ușor mâna din părul lui, privindu-l cu o sprânceană ridicată.

— Nu poți să folosești puterile tale pentru orice mică nesupunere. Știi ce zice „Legea Conservării”. Fiecare secundă în care te joci cu realitatea îți fură ceva. Nu știu ce, dar știu că prețul există.

Kael deschise un ochi. Era de un albastru ceresc, curat și nevinovat, un contrast izbitor cu ferocitatea de care dăduse dovadă cu câteva minute în urmă.

— E o zi mult prea frumoasă pentru a asculta prelegeri despre regate care au dispărut acum mii de ani, Mara. Uită-te la cer. Nu e niciun nor. E o liniște… rară.

Mara privi în sus. Avea dreptate. Cerul era de un albastru atât de intens încât părea pictat, iar aerul avea o puritate neobișnuită, ca și cum orașul ar fi fost spălat de orice urmă de smog. Dar pentru ea, această liniște avea un gust metalic. Era prea calm. Prea tăcut.

— Mă face să mă simt neliniștită, recunoscu ea, privind spre marginile curții școlii, acolo unde umbrele clădirilor se întindeau lungi și contorsionate pe asfalt. De parcă așteptăm ceva.

Kael se ridică în capul oaselor, sprijinindu-se în coate. Privirea lui, acum verde ca iarba pe care stăteau, deveni brusc serioasă.

— Ai simțit și tu, nu-i așa?

Mara înlemni.

— Ce să simt?

— Că lumea se subțiază, Mara. Că oamenii ăștia… colegii noștri, profesorii… sunt doar niște piese de decor care se mișcă mecanic. Uneori, când sunt singur, am senzația că dacă aș atinge realitatea suficient de tare, aș putea vedea ce e în spatele ei. Ca și cum totul ar fi o proiecție slabă care pâlpâie.

Mara își feri privirea, simțind un gol în stomac. Nu-i spusese niciodată lui Kael despre faptul că uneori vedea umbrele mișcându-se singure pe pereți. Se temea că, dacă ar vorbi, ar deveni parte din acele „dispariții” despre care vorbea toată lumea.

— Ești doar obosit, Kael. Prea multă accelerare. Hai, ridică-te. O să ne prindă cineva și chiar nu am chef de o altă scenă.

El o privi fix, ca și cum ar fi încercat să descifreze ceva scris în spatele ochilor ei căprui, ceva ce nici el nu putea atinge. Apoi, cu un zâmbet lent care nu-i ajungea până la ochi, se ridică și îi întinse mâna.