Inima Haosului

Ploaia din Oakhaven nu curăța nimic; doar transforma murdăria orașului într-o pastă neagră, unsuroasă, care se lipea de cizmele lui Silas.

Silas stătea nemișcat în vârful turnului cu ceas, respirând rar. Mâinile îi erau înfășurate în piele bătută, strânse ferm pe mânerele lamelor Soare și Lună. Metalul lor, forjat într-un foc ce nu ardea, emitea o vibrație slabă, aproape imperceptibilă, care îi spunea exact ce avea nevoie să știe: ea era acolo.

O mișcare de aer, o schimbare subtilă în densitatea umbrelor, și Silas a pivotat.

Lama Soarelui a tăiat golul unde, cu o fracțiune de secundă în urmă, fusese gâtul ei. Selene ateriză pe balustrada metalică cu o grație felină, privindu-l cu ochi care păreau a fi sticlă topită. Purta urmele luptei de săptămâna trecută – o tăietură fină pe obraz care încă nu se închisese complet, o amintire a preciziei lui.

— Ai întârziat, vânătorule, șopti ea. Vocea ei suna ca mătasea târâtă pe cioburi de sticlă. Ți-a fost frică să nu pierzi drumul spre iad?

— Mi-a luat mai mult timp să găsesc un loc unde să te îngrop, Selene. Unul din care să nu te mai poți cățăra înapoi, replică el, fără urmă de emoție în voce.

Ea râse, un sunet scurt, lipsit de veselie, și se aruncă spre el.

Lupta nu era un duel – era un dans al morții pe care îl repetau de ani de zile. Fiecare lovitură de sabie era parată cu o viteză care ar fi ucis orice om obișnuit. Silas era forța brută, precizia calculată a dogmei sale; Selene era haosul, fluiditatea prădătorului care refuza să fie încolțit.

Lamele Soare și Lună se ciocniră de ghearele ei într-o descărcare de scântei albastre. Aerul mirosea a ozon și a metal încins.

— Încă mai crezi în basmele alea cu „binele și răul”? gâfâi ea, blocându-i încheieturile cu o forță supranaturală. „Ordinul” tău te-a învățat să mă urăști, dar te-a învățat vreodată cum să supraviețuiești fără să ai pe cineva pe care să dai vina pentru propriul tău vid interior?

— Ordinul m-a învățat să curăț gunoiul, replică Silas, împingând-o violent cu umărul. Iar tu ești cel mai persistent deșeu pe care l-am întâlnit.

Selene se roti în aer, aterizând ușor pe un coș de fum, dincolo de raza lui de acțiune. Își șterse o picătură de sânge negru de pe buza inferioară. Deși ura era reală, în ochii ei se citea ceva mai profund: o recunoaștere amară. Erau singurele ființe din întreg orașul care se puteau privi drept în ochi fără să clipească.

— Ne consumăm viața în jocul ăsta, Silas, spuse ea, vocea coborând la un ton aproape melancolic. Într-o zi, niciunul dintre noi nu va mai avea puterea să fugă. Atunci, cine va câștiga?

— Nu există „cine”, Selene. Doar tu, terminată. Sau eu, liber.

Selene nu se retrăgea pur și simplu; ea analiza câmpul de luptă. În timp ce Silas avansa cu o precizie implacabilă, ea a făcut un salt scurt în spate, aterizând cu o grație fantomatică exact lângă roata dințată a ceasului monumentului, care era blocată în exterior de ani de zile. Cu o mișcare fluidă a mâinii, și-a înfipt ghearele în mecanismul ruginit.

Metalul a scânteiat violent când ea a forțat sistemul să se miște. Instantaneu, angrenajele blocate s-au descătușat cu un zgomot de tunet, iar unul dintre brațele masive ale ceasului a început să se rotească sălbatic, măturând marginea acoperișului. Silas a fost forțat să se arunce la pământ, săbiile lui atingând piatra cu un sunet strident, în timp ce brațul de fier trecea la doar câțiva centimetri de capul său.

Selene a profitat de confuzie. Nu a fugit; a dispărut într-o ceață de umbre creată de rotația brațului de metal, reapărând la câțiva metri distanță, pe o garguiă, privindu-l de sus cu un zâmbet care nu exprima teamă, ci o satisfacție sadică. „Aici, în casa timpului uitat, vânătorule, eu decid cât de repede trece viața ta,” a șoptit ea, iar vocea ei a părut să vină din toate unghiurile simultan, ecoul fiind amplificat de structura metalică a ceasului.

Silas a simțit cum frustrarea îi inunda venele; Selene era mereu cu un pas înaintea lui. A strâns mânerele săbiilor până când pielea mănușilor sale a scârțâit. „Destul,” a mârâit el.

S-a concentrat, forțând esența săbiilor să răspundă dogmei sale. Lama din mâna dreaptă, Soarele, a început să emită un sunet ca un foc de tabără aprins în furtună; în secunda următoare, metalul a fost cuprins de flăcări de un roșu aprins, aproape negru la bază, care nu ardeau lemnul, ci păreau să devoreze aerul din jurul lor. În paralel, Luna, arma din mâna stângă, s-a acoperit de un foc albastru-pal, rece și hipnotic, emanând un ger atât de intens încât a acoperit țiglele de sub picioarele lui cu un strat subțire de chiciură.

Silas s-a năpustit înainte. Loviturile lui erau acum o simfonie a extremelor: lama roșie lăsa urme de incandescență în aer, topind tot ce atingea, în timp ce lama albastră îngheța instantaneu orice suprafață pe care o intersecta. Selene, pentru prima dată, a trebuit să se miște defensiv, forțată să evite nu doar lamele, ci și valurile de căldură și frig care radiau din ele. Fiecare ciocnire cu ghearele ei producea un șoc termic atât de puternic, încât bucăți din acoperișul de piatră se crăpau sub presiunea schimbării bruște de temperatură, trimițând așchii în noapte. Silas arăta acum ca un înger al distrugerii, mânuind două fenomene naturale care refuzau să coexiste, exact așa cum el și Selene refuzau să accepte existența celuilalt.

Selene a simțit imediat schimbarea. Căldura radiată de Soare îi pârjolea simțurile, iar frigul glacial al Lunii îi paraliza reflexele mai rapide decât orice otravă. Pentru ea, vânătorul nu mai era doar un om mânat de datorie; devenise un conductor pentru forțe care amenințau să fragmenteze realitatea din jurul lor.

— Devii neglijent cu propria ta viață, Silas! a strigat ea peste vuietul creat de lamele sale care vibrau de energie. Te vei consuma singur înainte să mă atingi!

Silas nu a răspuns. Concentrarea lui era o stare de transă pură. A pivotat pe călcâie, descriind un cerc perfect cu Luna. Lama albastră a tăiat ploaia, transformând picăturile în ace de gheață care au țâșnit spre Selene. Ea a făcut o piruetă, corpul ei devenind aproape invizibil în mișcare, dar frigul a atins-o, încetinindu-i mișcările.

Profitând de acea fracțiune de secundă, Silas a lansat atacul principal. A unit mânerul Soarelui cu cel al Lunii în dreptul pieptului său, creând un punct de convergență între focul infernal și înghețul absolut. A propulsat ambele săbii înainte într-o singură lovitură descendentă.

Aerul dintre ei a explodat.

Nu a fost un sunet de oțel, ci o detonație surdă, ca și cum cerul însuși s-ar fi rupt. O undă de șoc termic a maturat acoperișul, pulverizând țiglele în praf și trimțând garguiele de piatră în prăpastia străzii de mai jos.

Selene s-a aruncat în gol, dar nu a căzut. S-a prăbușit în propria ei formă de umbră, devenind o masă de fum negru și violet care a absorbit impactul. Silas a aterizat greu pe platforma metalică a ceasului, cu brațele amorțite de recul. Respirația îi ieșea sub formă de aburi albi, iar mâinile îi tremurau – Soarele și Luna se stingeau treptat, revenind la starea de metal rece și inert.

De cealaltă parte a acoperișului, umbra s-a recondensat în silueta Selenei. Rochia ei de piele era sfâșiată la umăr, dezvăluind pielea albă și fragilă pe care se vedeau acum urmele arsurilor reci, ca niște geruri care nu se mai vindecau. Ea nu mai zâmbea. Ochii ei sângerii străluceau cu o furie pe care nicio creatură a nopții nu ar fi îndrăznit să o provoace.

— A fost o încercare curajoasă, vânătorule, a spus ea, cu vocea tremurândă de o intensitate crudă. Dar ai uitat un detaliu.

Înainte ca Silas să poată face un alt pas, Selene a lovit pământul cu palmele. Mecanismul pe care îl forțase mai devreme s-a prăbușit complet, iar întreaga structură a ceasului s-a dislocat. Piatra de sub picioarele lui Silas a cedat. El a căzut în întunericul interior al catedralei, o prăbușire de neoprit printre grinzi de lemn putred și vitralii sparte.

În cădere, ultima imagine pe care a văzut-o a fost silueta ei, conturată pe fundalul cerului gri, privindu-l cu o curiozitate care începuse să semene periculos de mult cu respectul.

Selene s-a aruncat în gol, dar nu a căzut. S-a prăbușit în propria ei formă de umbră, devenind o masă de fum negru și violet care a absorbit impactul undei de șoc. Silas a aterizat greu pe platforma metalică a ceasului, cu brațele amorțite de recul. Respirația îi ieșea sub formă de aburi albi, iar mâinile îi tremurau – Soarele și Luna se stingeau treptat, revenind la starea de metal rece și inert.

De cealaltă parte a acoperișului, umbra s-a recondensat în silueta Selenei. Ea nu mai zâmbea. Ochii ei sângerii străluceau cu o furie pe care nicio creatură a nopții nu ar fi îndrăznit să o provoace.

— Ai devenit periculos, Silas, a șoptit ea, vocea tremurându-i de o intensitate crudă în timp ce se pregătea să riposteze. Dar forțele pe care le chemi sunt la fel de letale pentru tine ca și pentru mine.

Silas nu a ezitat. A simțit o reînnoire de energie, o furie rece care îi hrănea mușchii epuizați. S-a aruncat spre ea, lamele sale începând să pulseze din nou, pregătite să încheie acest capitol o dată pentru totdeauna. Selene a întins o mână spre mecanismul ceasului, pregătită să declanșeze o altă capcană, dar tensiunea dintre ei era la punctul de rupere, o forță electrică ce amenința să consume tot ce se afla în calea lor.

Silas făcu un pas înainte, pregătit pentru lovitura finală, dar în acel moment, un sunet straniu – un clopot îndepărtat care nu ar fi trebuit să bată la ora aceea – răsună peste acoperișuri. Un semnal. O retragere forțată, un instinct pe care amândoi îl cunoșteau prea bine pentru a-l ignora.

Selene îi aruncă o ultimă privire, un amestec de dispreț și promisiune.

— Diseară, vânătorule. Runda următoare. Sper că până atunci îți vei găsi măcar un dram de creativitate.

Fără alt cuvânt, ea se topi în umbrele catedralei, dispărând ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Silas rămase singur pe acoperiș, cu lamele tremurând în mâini, privind locul unde ea stătuse cu o secundă în urmă. Nu era doar furie. Era o neliniște surdă. Știa că data viitoare când se vor întâlni, nu va mai fi vorba doar despre orgoliu.

Se întoarse spre marginea acoperișului, privind spre luminile reci ale orașului de jos. „Runda următoare”, își spuse el, deși, pentru prima dată, simțea că jocul tocmai își schimbase regulile într-un mod pe care nu-l putea controla.

Silas coborî de pe acoperiș cu o precizie mecanică, lăsându-se să cadă pe scările de incendiu ruginite ale clădirii vecine. Fiecare pas îi reamintea de uzura fizică a ultimelor luni. În Ordin, succesul era singura monedă de schimb, iar eșecul lui repetat în fața „Vampirului din Umbră” începuse să atragă priviri suspicioase din partea superiorilor.

Se strecură pe o alee lăturalnică, evitând felinarele electrice care pâlpâiau ca niște inimi obosite. Se opri într-un subsol ce servea drept „casă sigură” – o încăpere austeră, plină de hărți marcate cu cerneală roșie și sticle goale de substanțe argintate, necesare pentru întreținerea săbiilor sale.

Se așeză la masă și își desfăcu armura de pe umeri. Soare și Lună ardeau încă, emanând o căldură febrilă pe blatul de lemn. Le privea cu o ură amestecată cu o recunoștință tulbure. Erau singura legătură cu tatăl și mama sa, singurele arme capabile să îi taie ei pielea, dar, în ultima vreme, lamele păreau să vibreze în prezența ei nu pentru a ataca, ci pentru a rezona. O trădare pe care nu o putea accepta.

„Ai fi putut să-mi tai gâtul”, îi răsunase vocea ei în minte.

Silas strânse pumnul. Nu o făcuse. De ce? O teamă primitivă îl străpunse – teama că, dacă ea ar dispărea, el ar deveni un vânător fără pradă, o armă fără țintă. Viața lui era definită de rezistența ei. Fără Selene, el nu era nimic altceva decât un ucigaș într-o lume care nu mai avea nevoie de el.

În timp ce curăța lama Lunii cu o cârpă îmbibată în esență de mesteacăn, un zgomot de sticlă spartă îi făcu mușchii să se contracte. Se prăbuși într-o poziție de defensivă, cu mâna pe mânerul Soarelui.

Dar nu era un atac.

Pe masa lui, acolo unde cu o secundă în urmă nu era nimic, zăcea acum o mică piesă de șah – un nebun alb, cioplit dintr-un os care nu era uman. Un mesaj. Un semn că ea fusese acolo, în bârlogul lui, și că îl privise în timp ce el se credea singur.

„Ești lent, vânătorule,” spuse o voce șoptită, care nu venea din spatele lui, ci parcă din pereți.

Silas se rotise, dar subsolul era gol. Selene era deja departe, undeva în labirintul de conducte și tuneluri care traversau orașul pe sub picioarele oamenilor neștiutori.

Ea nu venise să-l omoare. Venise să-i reamintească faptul că el nu era cel care controla „dansul”.

Silas privi piesa de os. Se simți, pentru prima dată, ca o pradă. În Oakhaven, noaptea abia începea, iar el știa că, până la răsărit, va trebui să o găsească din nou. Nu pentru a o vâna, ci pentru a-și revendica propriul teritoriu în acest joc de nebuni. Se îmbrăcă la loc cu o mișcare rapidă, își luă săbiile și ieși în noaptea care părea să se întunece nefiresc de mult.

Ceva se schimbase în aerul orașului. Nu mai era doar rivalitatea lor. Era o presiune tăcută, ca liniștea de dinaintea unei furtuni care promitea să dărâme tot ce ei considerau „real”. Silas nu știa încă ce însemna acea presiune, dar, pentru prima dată în zece ani, nu mai era singurul care se simțea privit.

Noaptea nu fusese un eșec total, deși gustul din gura lui Silas spunea altceva. Chiar dacă Selene îi scăpase printre degete ca un fum otrăvitor, în confruntarea lor din turnul cu ceas, Silas reușise să-i smulgă o bucată din mantia de mătase neagră – o țesătură blestemată care acum pulsa slab în buzunarul lui, captând semnătura ei energetică. Era o „ancoră”. O mică victorie care îi asigura că data viitoare ea nu se va putea ascunde la nesfârșit.

Se crăpa de zi. Cerul de deasupra orașului Oakhaven începea să capete o nuanță bolnăvicioasă de gri-albăstrui, vestind „ora de neutralitate”. Pentru creaturile nopții, porțile Lumii de Dincolo se închideau etanș la primele raze ale soarelui, forțându-le să se ascundă în crăpăturile realității.

Silas se îndreptă spre sediul Ordinului, un complex gotic ascuns sub vechea bibliotecă a orașului. Era epuizat. Părea un monument al uzurii: înalt, cu umerii lați dar încovoiați de povara echipamentului, purta o tunică lungă din piele neagră, plină de pete de ulei de argint și urme de gheare. Părul lui, de un negru ca abanosul, îi cădea haotic peste fruntea plină de sudoare, iar ochii, de un albastru rece ca gheața, aveau cearcăne adânci, semn al nopților de nesomn. Pe brațe, sub mânecile rupte ale tunicii, se puteau vedea cicatrici suprapuse – hărți ale tuturor dăților în care Selene fusese mai rapidă.

Era agitat, un tremur aproape imperceptibil îi mișca degetele. Nu era frică, era o furie pură, un foc mocnit care îi mistuia autocontrolul. Cum de o ratase din nou? De fiecare dată când săbiile lui Soare și Lună erau la un centimetru de inima ei, ea se volatiliza, lăsând în urmă doar mirosul de ozon și un râs sfidător care îi reverbera în urechi.

În holul principal, luminat de torțe care se stingeau automat la lumina zilei, se întâlni cu Kael, singurul său „prieten” – dacă un vânător putea avea așa ceva. Kael era opusul lui Silas: curat, cu armura lustruită și un zâmbet care nu ajungea niciodată la ochii săi de culoarea chihlimbarului.

— Te-ai întors, spuse Kael, sprijinindu-se de un stâlp de piatră. Văd că Soarele și Luna sunt cam plictisite. Iar ai lăsat pasărea să zboare?

Silas trecu pe lângă el fără să se oprească, dar Kael îi bloca drumul, punându-i o mână pe umărul rănit. Silas se încordă, gata să-l arunce la pământ.

— Scoate mâna, Kael, mârâi Silas. Sunt prea nervos ca să suport ironiile tale. E ca și cum ar fi o fantomă. O urmăresc, îi simt parfumul, îi aud respirația, și totuși... dispare. E o batjocură. Simt că se joacă cu mine, că mă târăște prin tot orașul doar ca să mă vadă eșuând.

Silas se opri, mâinile îi tremurau de nervi în timp ce își desfăcea tecile de la brâu, aruncându-le cu un zgomot metalic pe masa de fier.

— Nu e doar faptul că scapă. E ceva în privirea ei. De parcă știe ceva ce noi nu știm. De parcă vânătoarea asta e doar o acoperire pentru altceva.

Kael îl privi lung, cu o expresie indescifrabilă.

— Poate că e timpul să ceri ajutorul Ordinului. Să nu mai mergi singur.

— Niciodată, replică Silas, ochii fulgerându-i de o ură reînnoită. O voi termina eu. Cu mâinile mele. Ea e a mea, Kael. Doar a mea.

Se îndreptă spre casieria Ordinului pentru a-și ridica recompensa pentru micile creaturi pe care le eliminase în drum, dar mintea lui era departe, la mantia de mătase din buzunar și la nebunul de os de pe masa lui. Jocul se schimbase, iar el era tot mai aproape de o limită pe care, odată trecută, nu mai exista cale de întoarcere.

— Iar ai lăsat pasărea să zboare? Încep să cred că devii sentimental. Sau poate ai uitat cum se folosesc armele astea?

Silas trecu pe lângă el fără să se oprească, dar Kael îi bloca calea, punându-i o mână pe umărul rănit. Silas se încordă instantaneu, mușchii i se tensionară ca niște coarde gata să se rupă.

— Scoate mâna, Kael, mârâi Silas, vocea fiindu-i un amestec de răgușeală și furie stăpânită. Sunt prea nervos ca să suport ironiile tale. E ca și cum ar fi o fantomă. O urmăresc, îi simt parfumul, îi aud respirația, și totuși... dispare. E o batjocură. Simt că se joacă cu mine, că mă târăște prin tot orașul doar ca să mă vadă eșuând.

Kael își retrase mâna, dar zâmbetul îi dispăru de pe buze. Chipul său deveni dintr-odată o mască de o seriozitate glacială. Privi spre ușile masive ale bibliotecii, asigurându-se că nu erau ascultați, apoi se aplecă spre Silas, coborând tonul la o șoaptă joasă.

— Ascultă-mă bine. Dacă ești prea mândru sau prea încăpățânat să ceri ajutorul Ordinului, e treaba ta. Dar lasă mândria deoparte când e vorba de mine. Cere-mi ajutorul, Silas. Nu e o rugăminte de prieten, e un avertisment.

Silas se opri, privind lung spre partenerul său. Kael nu glumea.

— Despre ce vorbești? întrebă Silas, simțind o neliniște nouă, mai rece decât tot ce simțise în acea noapte.

Kael făcu un pas și mai aproape, vocea lui devenind un fir de ață în tăcerea holului.

— În ultimele două săptămâni, șase dintre frații noștri au dispărut. Nu au lăsat în urmă urme de luptă, nici sânge, nici măcar o notă de rămas-bun. Pur și simplu au încetat să mai existe. Registrele Ordinului sunt tăcute, superiorii se prefac că nu s-a întâmplat nimic, dar eu știu că sunt duși. Cineva – sau ceva – îi vânează pe cei care vânează.

Kael îl privi fix în ochi, căutând o urmă de înțelegere.

— Nu mai e vorba doar de obsesia ta pentru Regina Vampirilor, Silas. Oakhaven s-a transformat într-o capcană. Dacă nu vrei să mergi la Ordin, mergi cu mine. Nu mă lăsa să te caut și pe tine în listele dispăruților.

Silas rămase nemișcat. Cuvintele lui Kael se așezară greu peste agitația lui, transformând-o într-o conștientizare dureroasă. Rivalitatea lui cu Selene părea brusc un joc inofensiv în fața acestui nou, întunecat gol care se căsca în rândurile lor.

— Dispăruți fără urmă... murmură Silas, gândindu-se involuntar la sunetul metalic, nenatural, pe care îl auzise pe acoperiș.

— Dispăruți, repetă Kael. Acceptă ajutorul meu, sau vei sfârși ca ei, singur în întuneric, fără ca nimeni să știe unde a pierit vânătorul.

În timp ce Silas își lăsa furia să clocotească în subsolurile prăfuite ale Ordinului, Selene pășea prin inima orașului Oakhaven cu o eleganță care părea să oprească timpul în loc.

Ea nu se grăbea. De ce ar fi făcut-o? Noaptea îi aparținea, iar lumina zorilor, care pentru Silas era o binecuvântare, pentru ea era doar o perdea decorativă pe care o traversa cu o grație imperturbabilă.

Selene era întruchiparea aristocrației întunericului. Avea o siluetă înaltă, sculpturală, pusă în evidență de o rochie-armură din piele neagră, mulată pe corp, care foșnea discret la fiecare pas. Părul ei, negru ca pana corbului, cădea în valuri lucioase peste umerii goi, subliniați de o piele atât de palidă încât părea făcută din porțelan fin. Însă, adevărata ei forță stătea în ochi: două sfere de un roșu aprins, sângeriu, care străluceau cu o intensitate ce ar fi făcut orice om de rând să înlemnerească de frică.

Nu era doar un vampir; era Regina din Ebonhold, ultima din dinastia sa.

Alături de ea pășea Vespera, mâna ei dreaptă și singura ei confidentă. Vespera era complet opusă Selenei – mică de statură, cu părul vopsit într-un alb argintiu și tunsoare asimetrică, purtând haine largi, moderne, și o mulțime de lanțuri subțiri de argint care zornăiau muzical. Ochii ei nu erau roșii, ci de un violet electric, semn al unei magii vechi, „de sânge”, pe care o stăpânea cu o ușurință jucăușă.

— Ești distrată, Selene, zise Vespera, aruncând o privire jucăușă spre Regina ei. Te gândești la cățelușul cu săbii?

Selene scoase un râs cristalin, un sunet atât de dulce și totodată atât de crud, încât trecătorii care se mai aflau pe stradă se fereau din calea ei fără să știe de ce.

— Silas... e un om atât de previzibil, spuse ea, zâmbind ironic. Își încordează mușchii, își ascute lamele și crede că, dacă mă prinde, va rezolva tot vidul din viața lui. E atât de disperat să mă „vâneze” încât uită să privească în jur. E ca un copil care se joacă cu focul, dar se teme să se ardă.

— Ar putea să te rănească serios data viitoare, ripostă Vespera, ridicând o sprânceană.

— Nu va face asta. În adâncul sufletului, el se teme de victoria lui mai mult decât de înfrângere. Fără mine, Silas e doar o armă ruginită uitată într-un dulap. Eu sunt singura care îi dă un scop.

Ajung la poarta castelului lor – o structură gotică masivă, ascunsă între clădiri moderne prin iluzii optice pe care doar creaturile nopții le puteau vedea. Poarta, din fier forjat ce imita formele unor trandafiri cu spini, se deschise lin la atingerea degetelor Selenei.

În interiorul castelului, atmosfera era complet diferită de subsolul umed și agitat al lui Silas. Aici totul era opulență, liniște și artă. Selene se așeză pe un tron din obsidian, relaxată, cu picioarele încrucișate, în antiteză totală cu imaginea vânătorului care, în acele momente, probabil își reîncărca armele cu mâini tremurânde de nervi.

— Vespera, spuse ea, întorcându-și privirea sângerie spre fereastra înaltă, prin care primele raze de soare începeau să se reflecte în cristalul lustruit. Simți și tu presiunea aceea în aer? Orașul acesta... se schimbă.

— O simt, răspunse Vespera, devenind brusc serioasă. Parcă cineva s-a întors dintr-un loc unde nu trebuia să se întoarcă niciodată.

Selene zâmbi, dar de data aceasta nu era un zâmbet jucăuș. Era rece, regal și plin de o curiozitate periculoasă.

— Atunci să-l lăsăm pe Silas să se agite în continuare. Va veni el la mine când va înțelege că vânătoarea lui a devenit o cursă pentru supraviețuire.

Regina se întinse, lăsând să se vadă, pentru o secundă, fragilitatea umană care încă pulsa sub masca de vampir, înainte ca ochii ei roșii să se închidă, lăsându-se pradă liniștii castelului în timp ce lumea de afară începea o nouă zi pe care ea o disprețuia profund.